Mai puțin despre oameni, mai mult despre roboți.

Când m-am apucat să scriu, mi-am propus să fiu original și să scriu doar din proprie experiență. Cred că-i cel mai corect și pentru mine și pentru voi. Astfel că voi încerca acum, pe cât posibil, să transpun aici realitatea mea mentală. Cum? Printr-o întrebare ce mă tot bântuie de-o vreme.

             Întrebare este legată de originalitate, autenticitate. Dacă nu ți-ai pus niciodată întrebarea asta, dă-mi voie s-o pun eu. Când a fost ultima dată când ai fost original ? Mi s-a spus odată că unul dintre cele mai importante lucruri pe care o persoană de succes ar trebui să le aibă, este autenticitatea. Atunci am crezut c-am înțeles, dar acum îmi dau seama că nu știu ce înseamnă succesul și nici autenticitatea. Așadar cum devii autentic? Cum faci ceva pentru că așa vrei tu. Să simți într-un fel nou, neinfluențat, fără vreo sugestie de undeva. Să acționezi din proprie inițiativă, nu pentru că așa ți-a spus cineva că trebuie sau că-i "bine", nu ca un robot. Ai înțeles ideea.
            Ce-am observat personal este că sunt robotizat (programat) aproape în proporție de 100%. Nu

doar eu, toți suntem. Și toți roboții, cu ale lor convingeri de bine sau rău, cu ale lor programe scrise (tot de ei) consideră că se plac sau nu, în funcție de programele după care funcționează. Așa se face că roboții se împart în roboți cu programe considerate "bune" sau "rele", "deștepți" sau "proști", "săraci" sau "bogați" etc ( așa zisele prejudecăți). Totul ține de programarea robotului. Așadar avem roboți care, în funcție de ce "soft" au ales să-și instaleze (sau n-au ales, pentru că de obicei alege altcineva pentru ei), se consideră preoți, ingineri, doctori, etc. Și în funcție de softurile astea (softuri care se mai numesc și paradigme, idei general acceptate de societate ) roboții "trăiesc", sau asta consideră ei că fac.          
            Noi roboții suntem caracterizați de faptul că niciodată nu ne punem sub semnul întrebării aceste softuri după care funcționăm și cel mai important, nici măcar nu ne dăm seama că suntem roboți. Credem în continuare că suntem artiști, oameni de știință, ingineri, studenți, cerșetori etc. Toate acțiunile robotului sunt controlate de soft. Unii roboți și-au dat seama de o parte din schemă și au început să-și modifice propriul soft, un pas mare în sine. De ce un pas mare în sine? Pentru că în general, roboții nu prea se leagă conștient de softul după care operează, nici al lor, nici a celorlalți roboți, ei operează la un nivel mult mai superficial (poate cel mai superficial) și anume nivelul acțiunilor pe care le fac (acțiuni făcute în  funcție de soft).
             În fine, nu vreau să intru prea tare în filozofii. Dacă ai ajuns până aici cu cititul, ești genul de robot înzestrat cu softul numit răbdare sau curiozitate, sau poate îmi ești ceea ce roboții consideră apropiat, nu contează așa de tare.
             Așadar, cum poate un robot ca mine sau ca tine să devină autentic? Am spus-o și înainte, mai întâi trebuie să se cunoască, să-și cunoască softul, poate mai încolo descoperă că toată viața a fost un robot și poate mai încolo descoperă că-i ceva mai mult decât un robot. Haha ! Grozav. Nebunia lui Salam pe pâine.               Astea fiind spuse, la fel ca și tine, după ce voi fi terminat de scris (și tu de citit) articolul, mă voi întoarce într-ale mele treburi, pentru că azi n-am chef să ma cunosc și nici mâine nu se anunță mari schimbări. Dacă vreun robot a reușit să-și dea seama ce-i cu toată treaba asta, îl rog să mă anunțe și pe mine, pentru că am alte lucruri mai importante de făcut cum ar fi să ascult piesa asta și apoi mai găsesc eu ceva și apoi încă ceva.
            Succes !

P.S: Astăzi nu avem P.S.

Famous last words

                         Îmi aduc și acum aminte, aveam vreo 11 ani când am asistat la această discuție. Eram la bunici în sat, probabil într-o vacanță de vară. La pas dea lungul drumului, mai o glumă, mai o poveste, o atenție-o măslină, vorba poetului , mergeam noi trei mușchetari. Discuția era întreținută de doua personaje, pe care o sa le numim Gică și Petrică de dragul anonimatului.    
                          Într-un moment de contemplare, ca să zic așa, întreabă Gică retoric parcă; "Ce-ați face voi dacă mâine ar veni sfârșitul lumii ?". O liniște ciudată se lăsase pe drum, doar câinii mai lătrau și asta doar pentru că n-au auzit întreabarea. Pe când eu mă chinuiam încă să-mi dau seama ce înseamna aia "sfârșit de lume", pentru ca nu văzusem încă filme ca "Armaghedon" și "2012"(deși mai prinsesem un sfârșit de lume în 1999), Petrică venise cu un răspuns atât de fantastic, pe cât era de surprinzător. "M-aș duce la magazin și mi-aș lua tot ce-aș vrea, fără să plătesc...". Trebuie să recunosc, mi s-a părut cel puțin tentant. O ciocolata, o portocală, o banană, un coca-cola Doamne iarta-mă...mai văzusem și eu, dar să iau tot ce vreau din magazin....fără să plătesc ? Aur curat.

În momentul ăsta intervine Gică și dă un răspuns care, în termeni de șah vorbind, a fost un fel de un fel de gambitul regelui. M-a pus într-o dificultate grozavă. " M-aș duce acasă, m-aș culca cu femeia și mi-aș saluta familia". Halucinant. Cu siguranță că auzise răspunsul ăsta la cineva înainte, cineva mai în vârstă, mi-am dat seama și atunci. Dar să te culci cu o femeie ? Ce putea fi așa de interesant la asta? Eu după ce mergeam la culcare, nu mai țineam minte nimic, indiferent cu cine aș fi dormit în pat. Voiam să țin minte măcar ceva, nu ? Păi nu mai bine luam eu tot ce prindeam din magazin și apucam să și mănânc tot până mâine când venea sfârșitul lumii?
                        Lăsând gluma la o parte. A fost și este o întrebare care mi-am pus-o de multe ori. Ce-aș face dacă mâine voi muri ?

"Do you have the fearless and alert mood of a warrior dancing his last dance? Are you a Walker-of-the-Void, an explorer of the Unknown, or just another mediocrity honing useless..."

Nu-i un răspuns ușor de dat, pentru că sfâșitul te poate prinde oriunde și de cele mai multe ori vine ca un musafir neanunțat. Care-i răspunsul atunci ? Probabil că fiecare va trebui să-l găsească personal. Vă pot spune totuși ce-am găsit eu. Am găsit într-un final că întrebarea era greșită.
Cum adică era greșită? Pentru simplu fapt că poți face o mulțime de fapte grozave fără să înțelegi nimic, fără să simți nimic, fără să trăiești cu adevărat ceea ce faci. Astfel că doi oameni pot privi același răsărit, și unul să moară de plictiseală iar celălalt să fie martor la cel mai frumos răsărit din câte a văzut, doar pentru simplul fapt că are o prezență de spirit ridicată.
Așadar, întrebarea ar suna mai bine în felul urmator: Cum ai trăi experiența ultimului lucru pe care l-ai face?
Răspunsul sper să-l trăim cu toții la un moment dat.

"A man traveling across a field encountered a tiger. He fled, the tiger after him. Coming to a precipice, he caught hold of the root of a wild vine and swung himself over the edge.

The tiger sniffed at him from above. Trembling, the man looked down to where, far below, he saw only rocks, A sure death was awaiting him. Only the vine sustained him.

The fragile vine cannot hold his weight for too long, it will surely break. He must choose - death from the tiger above or the rocks bellow. The man then saw a luscious strawberry near him. Grasping the vine with one hand, he plucked the strawberry with the other. How - sweet - it tasted." - Zen story.

Perpetuum mobile

Hai noroc vitejilor. 

Vreau să vă spun de la început că însfârșit mi-am luat inima-n dinți și stiloul în mână și-am început să pictez un nou articol. Dacă tot am lipsit atâta vreme, am zis că meritați un text mai colorat. M a i   d i f e r it. Diferit  față de ce aveam până acum. Ce să însemne asta?

           Mi-a luat mai mult timp ca de obicei să aștern ideile astea în mediul virtual. Nu cred că interesează în mod special pe cineva de ce, dar o sa trec în revistă și acest aspect. La un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să vă influențez, în vreun fel sau altul, având în vedere că nici pentru mine nu se mai potrivesc multe din lucrurile pe care le spuneam și în care credeam acum un an. Atunci de ce s-ar potrivi, sau cum te-ar putea ajuta pe tine ?

            Ei bine, s-ar putea să atingă o coardă sensibilă și să inițieze vreo schimbare sau ai putea să înțelegi cât înțeleg eu din limba chineză.  Într-un final mi-am dat seama că fiecare o să ia informația și o s-o traducă pentru nivelul lui de înțelegere și mă încred că toate o să iasă bune și frumoase ca-n poveștile celor de la Disney, sau o să iasă ca a doua zi după o beție cruntă, dar și așa-i bine.

            Toată lumea s-a îmbarcat, Căpitane ? Toate pânzele SUS ! C’est parti.

Dați-mi voie să încep cu mult prea cunoscuta expresie “ Pe vremea mea…”. Asta era introducerea în orice discurs pe care-l începea vreun profesor, sau vreo rudă care voia să-mi amintească cât de bine era înainte și ce situație de cozonac cu rahat este acum. Sunt sigur ca nu doar eu am observat asta, toată generația mea a simțit-o, ba mai mult, sunt sigur că și generația ta a vazut-o. Chiar si tu ai observat-o.

Surpriza a venit când cineva din cercul meu de prieteni, care până nu demult se lovea de asta, începea cu aceeși idee; „Uite-i și pe ăștia, noi parcă eram altfel, mai cu capu’ pe umeri…”. Poftim cultură, un cerc vicios.

Din punctul meu de vedere, totul e schimbare, oricât de mult mi-ar plăcea să mă agăț de idei, concepte, lucruri și oameni. Schimbarea înseamnă evoluție, creștere. De ce atâta frică generalizată față de schimbare? 

Am să mai introduc un citat aici, dacă nu-i cu supărare,  pentru că un loc mai bun n-am găsit: “În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.”. 

 Ce vreau să spun cu asta? Să faci schimbări doar de dragul de-a le face? Poate. Să nu le faci deloc? Depinde. Să le faci doar câteodată? Depinde. Ai nevoie de discernământ pentru fiecare situație în parte și așa ceva n-o să găsești scris ca să-l poți culege precum ghioceii primăvara. Orice dar nu râmăne indecis. Și dacă vrei să-ncepi o discuție cu „pe vremea mea...”, mai bine cântă-mi ceva de jale.

Progres. Evolutie. Schimbare. Să-i dăm bice înainte (că înainte era mai bine) !

Enjoy

“ …it’s the wildest bunch of games inside of games…With, uh, rules on top of rules that get so mixed up you don’t have any percept at all of which game you’re playing. Then they get so busy playing so many games they forget it is a game, the whole thing. Even why they’re playing it and how they got in it to start.”- Pasaj din cartea lui Robert Monroe, Far Journeys.
           Sunt de parere că oamenii sunt prea serioși. Serioși in legătură cu orice. Atât de serioși încât au uitat cum să se bucure, să aprecieze, să admire, să râdă. Se prind în acest magnific joc al vieții, și-l transformă în ceva atât de serios, încât singurul rezultat posibil este stresul.
             Câți oare se opresc din horă și se întreabă, de ce atâta tensiune? De ce atâta nemulțumire? Pentru ce? Cui o să-i folosească vreodată asta? Unul din zece poate, sau o suta.
            Câți se opresc din a profita de semenii lor, ai manipula în fel și chip și să caute altă cale, ceva mai bun. Ce anume mai bun ? Să miroși o floare, să admiri un apus, să te cunoști, să ajuți necondiționat, să te bucuri ca un copil, în definitiv să trăiești și să te bucuri că faci asta.
            Destul de greu să te oprești, să observi, când de mic ești programat să n-o faci, dar se poate. Ca exemplu îl indic pe autorul de mai jos.

"Disgraced is the self-abandoned man
These six words show
That the worse the situation is,
never, ever, should a man consider it lost"

signed, The Conditioned.

Man is his own star

"Man is his own star; and the soul that can

Render an honest and a perfect man
Commands all light, all influence, all fate.
Nothing to him falls early, or too late.
Our acts our angels are, or good or ill,
Our fatal shadows that walk by us still."
- John Fletcher

Despre introduceri știu fix atâtea cât știu și despre cântatul la țambal, nimic. Așadar, acest moment mă surprinde atacând direct miezul problemei. Chestiunea abordată astăzi este una sensibilă, la fel ca o fată gingașă după ce-a văzut Titanic. Prin acest text, am să încerc să arborez în inimile dumneavoastră steagul responsabilității. Nu că acest subiect n-ar mai fi fost abordat în trecut. Cu siguranță c-a mai fost, dar nu din această perspectivă. În speranța că ce stă scris aici ar putea ajuta măcar pe unul dintre voi, vă las mai departe să lecturați.
               Prima dată când am realizat că eu sunt responsabil pentru tot ce mi se întâmplă am fost copleșit de emoții. Ar putea întreba cineva, cum să fi responsabil pentru tot ce ți se întâmplă? Nu-i nevoie de multă inteligență ca să observi anumite tipare repetitive din viața ta de zi cu zi. Acestea le poți schimba, ori ai experimentat deja schimbarea dacă ți-ai schimbat atitudinea. Oricum, atunci când am realizat asta, mi-am dat seama de libertatea pe care o am, dar în același timp am fost cuprins de un sentiment de vină greu de descris. De ce sentiment de vină ? Atunci când știi ca nimeni nu e vinovat pentru tâmpeniile prin care treci, toată vina o îndrepți spre tine, atunci să vezi distracție.
                Încearcă să ai puțină răbdare și ascultă în jur (sau ascultă-te pe tine) cum oamenii își asumă responsabilitatea doar pentru lucruri pozitive (n-o să auzi pe nimeni lăudându-se cum și-a înșelat nevasta), pentru toate restu există mastercard o scuză, un țap ispășitor. Că țapul ispășitor o fi un prieten, anturajul, familia, societatea, etc, nu contează, mereu este cineva scos la înaintare. Apropo, sunt convins că ai folosit măcar odată expresia "...asta-i România" într-o formă sau alta, ca să-ți exprimați nemulțumirea. De ce nu folosește nimeni expresia când se află în culmea fericirii și totu-i roz, pentru că asta se întâmplă și la noi în țară contrar așteptărilor, mie îmi depășește înțelegerea.
                 Atâta vreme cât altcineva este mereu responsabil pentru cum ne trăim viața și aici nu mă refer doar la ce se întâmplă în exterior, dar mai mult la starea noastră interioară, îmi pare rău s-o spun, dar rămânem sclavi. Știu, este un fapt greu de acceptat, adică ce să și faci cu atâta responsabilitate mai ales dacă ești obișnuit de mic, poate din familie, să dai vina mereu pe altcineva. Pentru ideea ce-am expus-o mai sus și nu numai, recomand cu căldură cartea asta despre care am mai vorbit într-un articol anterior, o puteți lua de aici.
                 Bine, bine, dar here comes the tricky part, vorba americanului. Dacă iei doar partea asta și  începi s-o trăiești, o să pățești ce-am pățit și eu, adică o să ai un sentiment eliberator, dar în același timp începi să te învinovățești constant pentru toate lucrurile care merg prost și n-o să fii niciodată împăcat sau mulțumit de tine. Ce-i de făcut? Ia să vedem cum a fost în cazul meu.
                 Cum aș putea să fiu vreodată responsabil dacă nu mă cunosc? Asta a fost una din întrebările pe care mi le-am pus. Așadar ăsta a fost primul pas spre responsabilitate. N-a fost de ajuns să știu ce mâncare îmi place, ce școală am terminat, că îmi place să practic parkour, și că mor femeile dupe mine (haha, te-am prins în offside oleacă). Am început o muncă constantă de autoobservare care continuă și astăzi, să-mi observ gânduri, reacții, emoții, obiceiuri (asta fără să-mi spun dacă-s bune sau rele, doar să le observ) și să văd de unde vin și de ce sunt acolo. Cumva, cumva să devin mai conștient de tot ce însemn eu.
                  Așadar am început să găsesc că tot ceea ce credeam că însemn nici măcar nu eram eu, o grămadă de idei luate din alte părți, convingeri luate de la părinți și prieteni, prejudecăți și multe altele, niciuna nu era a mea. Dacă vreți, eram programat (și încă sunt într-o bună parte). Eram programat când să mă simt bine și când să mă simt rău, și mă comportam în funcție de asta, fără ca măcar odată să-mi pun la îndoială convingerile. Cum poți fi responsabil în starea asta? Nu poți fi, când nu ești conștient de lucrurile astea, acționezi programat fix ca un robot și nici măcar nu știi asta.
                  Începând să fii conștient de cine ești, sa te cunoști, începi să ai răbdare și să fi mai înțelegător. Înțelegerea asta a ta, duce invariabil la o înțelegere a celorlalți. N-o să te mai enervezi așa de ușor, în schimb, o să înțelegi mai mult. În sfârșit, o să începi să fi conștient și responsabil de ce ești tu, de unde o să urmeze și responsabilitatea pentru tot ce faci și pentru tot ce ți se întâmplă.
                  Ca și o concluzie, nu cred că poți fi responsabil cu adevărat, atâta vreme cât tot ce faci, faci automat, pe baza unor convingeri, idei, principii, obiceiuri, care ți le-ai format inconștient. Așadar, invitația mea este să deveniți conștienți pentru a putea deveni responsabili. Pentru a doua parte vă recomand cartea asta.

Mai sper ca într-o bună zi să putem trăi cu toții, oricare ar fi circumstanțele, ce descrie poemul lui William Ernest Henley.

                Invictus

Out of the night that covers me
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.
In the fell clutch of Circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of Chance.
My head is bloody, but unbowed.
Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find me, unafraid
It matters not how strait the gate
How charged with punishmets the scroll
Iam the master of my fate
Iam the captain of my soul"

This light of mine, I'm gonna let it shine

         Dragi și drage, de curând a fost Valentine's day și m-am gândit să vă povestesc despre ceva deosebit de important. Legătura dintre articol și Valentines este egală fix cu prețul care-l pun eu pe această sărbătoare, dar să lăsăm introducerile la o parte și să trecem la lucruri serioase.
         Azi vreau să vă vorbesc despre un drog. Stai liniștit că n-o să fac un tratat despre heroină, s-au făcut destule. Vorbesc despre unul mult mai larg răspândit. Acesta se injectează fix în stima de sine. Un drog care este atât de puternic pe cât este de invizibil. Ai fost învățat să-l iei de mic, nici măcar nu te mai întrebi dacă-i bine sau nu să-l iei în continuare. Problema este că multă lume nici măcar nu știe de existența lui. Dacă-ți vine să crezi, majoritatea îl consumă și-l procură inconștient. Mai puțini sunt cei care știu despre el, dar îl consumă oricum. Foarte puțini, tare aș vrea să știu un procentaj, sunt care-l cunosc și aleg să nu-l consume. Nu știu exact ce tehnică de comunicare folosesc care-mi permite să vă țin încă curioși, dar o s-o mai folosesc puțin.
         Pe baza acestui drog se formează prietenii, relații de cuplu, conflicte de tot felu', competiții sportive, cariere în televiziune, căsătorii, acte de caritate și cum zice americanul - you name it. În sfârșit, după opinia mea, a fost utilizat cel mai eficient de către Mark Zuckerberg atunci când a creat Facebook-ul. Mi s-a atras atenția asupra drogului, pentru prima dată, când am citit cartea lui Dale Carnagie "How To Win Friends And Influence People". În carte ești învățat cum să jonglezi cu el, care este de fapt o ea. Da, presupun că te-ai prins deja, este vorba despre atenție.

           Nu mă crezi ? Adu-ți aminte copilăria: "Uită-te la mine când îți vorbesc !". De ce crezi că ți se spunea asta? Pentru că așa-i politicos? No way, José! Pentru că..atenție. Îmi place, pot să-ți spun în continuare José? José, de ce crezi că există moda? Crezi că produsele de make-up ar mai exista dacă n-am fi dependenți de atenție? As putea continua, dar sunt sigur că poți găsi și tu câteva.
          Așa cum credința, care dă valoare oricărui lucru asupra căruia este aplicată (ca de exemplu banii)  și atenția conferă un sentiment de importanță (falsă importanță, aș putea adăuga), putere sau identitate persoanei care o consumă.
         Eu personal n-am întâlnit încă pe cineva care să fi scăpat total de această dependență, sau dacă am întâlnit nu mi-am dat seama - asta cu siguranță din cauză că și eu sunt dependent într-un fel sau altul. Am mai pomenit de ego. Atenția pentru ego, este precum șaorma cu de toate pentru un student la facultate rămas fără bani și mâncare două săptămâni.

         "Păi și ce dacă?", te-ai putea întreba, "toată lumea o face", ai putea continua. Nu-i prima dată când o tâmpenie se întâmpla la scară globală, istoria-i plină de exemple. De ți-as putea deschide ochii doar cu atât ce simplu ar fi, dar tu Jose ești inteligent și vrei argumente, iar eu trebuie să-mi bat căpșorul și să ți le aduc.
          În primul rând și asta ar trebui să fie de ajuns, când ești dependent de atenție, nu poți fi tu însuți. Și dacă nu ești tu însuți, cine ești dacă nu o marionetă? De ce spun asta? Trebuie să faci mereu ceva ca s-o obții. Faci lucruri ca să impresionezi, ca să ieși în evidență, ca să iei primul loc, ca să fi "cel mai bun", ca să devii cunoscut, toate doar pentru atenție. Nu le faci de dragul de-a le face, le faci pentru atenție și asta te transformă în ceva fals. Iar dacă ești fals înseamnă că nu ești cum spune poezia, adică sincer cu tine.

 "To shine own Self be true,
and it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false
to any man
... "- Shakespeare

           În al doilea rând, dependența de atenție ne face să ne folosim de persoane, să le manipulăm în fel și chip ca s-o obținem. Despre cum să obții atenția cuiva s-au scris așa de multe cărți încât ai spune că-i un lucru normal, dar nu e. Prea puțin ni se atrage "atenția" că asta poate fi o dependență și poate să-ți facă rău, dar acum știi.
          În final te încurajez, pe noi amândoi de fapt, să tăiem încă o sfoară a maestrului păpușar numit Ego, în speranța că vom fi liberi într-o bună zi. Până data viitoare, te las cu un gând bun și încă o poezie.

 ~The Guy in the Glass~ by Dale Winbrow

When you get what you want in your struggle for self,
And the world makes you king for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that man has to say.
For it isn’t a man’s father, mother or wife,
Whose judgement upon him must pass,
The fellow whose verdict counts most in life,
Is the man staring back from the glass.
He’s the fellow to please, never mind all the rest,
For he’s with you clear to the end,
And you’ve passed your most dangerous, difficult test,
If the man in the glass is your friend.
You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But the final reward will be heartache and tears,
If you’ve cheated the man in the glass.

The Overview Effect

                         

       Deseori îmi aduc aminte de interviul lui Bruce Lee în care la întrebarea (pe care nu-mi cer scuze că n-o traduc în română) "Do you consider yourself as a Chinese or do you ever think of yourself as North American?" pusă de un reporter, Bruce răspunde "You know what I want to think of myself? As a human being. Because, I mean I don't want to be like "As Confucius say" but under the sky, under the heavens there is but one family. It just so happens that people are different.".

             Vreau sa vorbesc oleacă (da, tocmai ce am spus oleacă) despre conceptul de Unitate sau Oneness cum ne este prezentat în engleză. Dacă e prima dată când ți se prezintă subiectul, ar trebui să știi că este un concept întâlnit în majoritatea religiilor, misticism, filozofie și bineînțeles în știință (cu întrebările pe care le-a ridicat).  

              Ce știu eu despre asta ? Păi nu prea multe. Când mă uit la vecinul de peste drum, știu doar că e vecinul de peste drum și nu suntem una și aceeași persoană. Ce unitate ? Pe mine mă cheamă Alex, pe el îl cheamă...habar nu știu cum îl cheamă. Întreb din nou, ce unitate? Avem un trecut, viitor și prezent diferit, doar șansa a făcut ca noi să ne întâlnim. Așa să fie ?  

               Când ai văzut ultima dată un atom ? Toată ziua. Uită-te la palmele tale, uite-i ce frumoși sunt atomii, mici și rotunzi, dragii de ei, îi vezi ? Nu-i vezi, dară că nu-i vezi, cum să-i vezi? Poți percepe doar totalitatea lor, adică degetul, palma, mâna,piciorul. Până nu demult se credea că atomul este cea mai mică particulă. Fii serios...

               Oamenii de știință au confirmat existența Bosonul Higs sau "Particula lui Dumnezeu" cum a fost ea supranumită, de aproape doi ani. Da, da, la câțiva ani după ce la televizor arăta cum va veni sfârșitul Lumii, cum planeta va fi înghițită de o gaură neagra creată de acceleratorul de particule (unde s-a descoperit această particulă)...în fine, sfârșit care n-a mai venit, pentru că a fost amânat pentru 2012. Așadar avem descoperită la momentul actual cea mai mică particulă cunoscută de om.

              Adu-ți aminte când te-ai uitat ultima dată la un mușuroi de furnici. Tu știi că mușuroiul ăla este defapt creeat de furnici. Dar cum știi asta? Pentru că le vezi, este ceva palpabil, o dovadă oferită de simțul vizual și nu numai. Dar asta doar fiindcă furnicile sunt destul de mari încât să le vedem. De la zece metri distanță par tot o apă și-un pământ. La fel ca atomii din palma ta. Ar părea că un obiect este unul singur sau de fapt o mie de particule mai mici în funcție de instrumentul prin care privim. Dacă o fi ochiul, sau binoclul, sau un microscop, sau telescopul Hubble, etc, nu contează. Ar părea că fiecare lucru face parte dintr-unul și mai mare. 
               Henosis [1], este cuvântul grec ce reprezintă tocmai acest concept de care vorbesc și face referire la fiecare individ ce reprezintă microcosmosul ce oglindește macrocosmosul. Așadar să-l ascultăm pe urmatorul individ: "In February, 1971, Apollo 14 astronaut Edgar Mitchell experienced the little understood phenomenon sometimes called the “Overview Effect”. He describes being completely engulfed by a profound sense of universal connectedness. Without warning, he says, a feeing of bliss, timelessness, and connectedness began to overwhelm him. He describes becoming instantly and profoundly aware that each of his constituent atoms were connected to the fragile planet he saw in the window and to every other atom in the Universe. He described experiencing an intense awareness that Earth, with its humans, other animal species, and systems were all one synergistic whole. He says the feeling that rushed over him was a sense of interconnected euphoria." [2]

                    Adică, asta a fost spusă de un astronaut din misiunea Apollo 14(și nu-i singurul astronaut care realizează asta), un astronaut, nu un călugăr budist care meditează 8 ore pe zi într-o peșteră. 

              Mă întreb, oare trebuie să mergem cu toții în spațiu ca să înțelegem un lucru pe care-l putem înțelege atunci când ne privim palma, sau când privim un mușuroi de furnici? Suntem mai mulți, dar împreună suntem unul. Singurele lucruri care ne țin departe unul de celălalt, chiar dacă suntem mii, zeci de mii, milioane în același oraș, la un perete distanță, sunt convingerile.    

        Planeta noastră se află undeva la, scuza-ți-mi expresia, dracu-n praznic pe la 27.000 ani lumina distanță de centrul Galaxiei (ani lumină! Aproape la fel de departe ca și distanta Cluj-Bistrița făcută cu trenul). Galaxie aflată la nu știu câte milioane de ani lumină față de centrul Universului. Centrul Universului de unde privite toate-s o apă și-un pământ. Păi și ce? Păi și pe Terra încă ne batem cu pumnul în piept care-i mai deștept, care-i cel mai frumos, care-i cel mai cel și oamenii se supără pentru câte și mai câte, de parcă ar conta. Nu mai bine ne  bucurăm și ne iubim și ne acceptăm cu diferențe și defecte  după cum ne-au spus toți marii învățători de-a lungul istoriei? Numa zic.

Surse:
[1]- http://en.wikipedia.org/wiki/Henosis
[2]- http://www.dailygalaxy.com/my_weblog/2008/05/space-euphoria.html