Letter to the One

Forgive me Father, 

For I have seen

There's no one to be forgiven

There is no sin.

Guilt exits only in the human heart,

Forgiving is the other part.

I hate you now so that I may forgive you,

I forgive you so that I may hate you,

later.

Is this the game I want to play?

The hateful to the left,

to the right, all that are kind.

fuck, no.

I shall find my own way to you.

The future has already happened

At last, and all of a sudden we knew.

The masks have fallen.

All of them.

No need to kill the weak.

The weak are strong.

No need to blame the strong.

The strong were never wrong.

Embrace.

People of all color, embrace.

They carry different animals in their arms.

They greet and smile to one another.

What a joke to take things seriously.

Seriously, now, really.

Wonderful.

Now, back to your roles.

The times is not yet.

Friend Ship

Friend    

      Ship

To break, or mend,

are ways to touch a heart.

To hold...

is what The Wise call art.

They speak of Space that resonates when spoken to.

He binds together,

 me and you.

And when it does,

It takes us both with such a force;

Our word,

our breath,

a tidal wave that runs its course.

In war,

a comrade.

In love,

to procreate.

On Sea,

the Ship that makes the Journey,

in spite of winds and fate.

The Soulful interview

- Will you be good? 
- No. I've been "good" for long enough, feeling afraid of being unaccepted.
- So, will you be bad?
- No. I've been "bad" for too long, afraid of appearing weak.
- What then?
- I will be truthful. Feeling content with it all.
- You are hired. You can start from now.

At peace

I was a seeker of Peace,

condemning all violence.

But time, after time, I suffered in silence.

All that was darkness, I tried to avoid.

But he was attracted to me like Space to the Void.

And then came the day I grew tired of searching.
I stopped in my tracks, and started observing.

Come, Mr Anger.

Sit down, Ms Shame.

  He felt endangered,
She suffered of blame.

We cried all together,
We healed and embraced.

For together is better,
And together we stayed.

The riddle

While outside the Ancient Temple, the curious boy was peeking through the open door and asked himself: ''I wonder how many candles do I need to light up so that I might see in that darkness?"

There's only one you need to light,

Said a passing gust of wind;

There's only one you need to find,

For all the rest will keep you blind.

Remembering

You are Love,

But Love knows not.

Love has forgotten itself.

In the mother that holds her child,

Love tries to remember herself,

We call it care.

In a father beating his child,

Love tries desperately to remember,

We call it violence.

In the jealous lover bounding himself to his beloved by tears of fear,

Love forgets itself,

We call it attachment.

When Love remembers,

It embraces everything by letting go

We call it freedom.

Love, then, blows with the wind

And shines in the Sun

It gives itself up,

And receives herself, totally.

Love knows no boundaries when she remembers.

The Love that comes out of a comma,

The parable of the prodigal Son.

Remember,

Remember,

Return.

The face in the mirror

Somewhere deep in the mountains lies a mystical Temple.

A Temple unlike any other, filled with love and union, understanding and courage, true power and camaraderie, bliss and compassion, joy and acceptance, and the ever-lasting peace that the sincere and hungry heart is always searching for. No wonder that so many seekers around the world are trying to find it.

And so it happens that one day someone reaches the Temple, tired and thirsty, after a long and hard journey. A relaxed, attentive and smiling old man is watching from the above doorsteps.

Welcome, says the mysterious man, offering a glass of sparkling cold water to the thirsty traveler.

Thank you, says the traveler. And while drinking the precious water he gets a taste of the Divine.

Is this it, asks the now refreshed seeker.

Indeed, it is, the home of the Soul. We’ve been waiting for you, says the old man in a honest but playful manner.

The wind is blowing strong, pine trees are bending over while listening to this unusual conversation.

How much do I have to pay, asks the traveler, while searching his bag for his precious golden nuggets.

Well, says the doorkeeper, if they are of great importance to you, you better leave them all. And then he started laughing. The traveler was unsure of what to think, but shared in the laughter also.

I’m just kidding, says the doorman, we’ve got plenty of those inside the Temple. There is one test you will have to go through. 

The atmosphere turned quiet. From behind the closed doors, he then brings out a big, covered object.

Now then, says the old man while uncovering a big rounded mirror, this will serve as a test for entering the Temple. The mirror was perfectly clean like the mind of the old man who now had a big smile on his face. You can enter and stay as long as you wish, but only after you gaze in it for 5 minutes, he continued.

But of course, says the now enthusiastic traveler, not realizing the magnitude of the moment.

I must look in it for 5 minutes? That’s all? 

That would be all, the doorkeeper smiles and nodes as if he had seen this countless time before. I will keep the time, he ads and then proceeds to arrange the mirror.

Finding himself in front of this big mirror with reddish wooden frames, the traveler is curiously looking at the small inscribed text on top of the frame “At every turn of the road, you’ll face yourself”.

When you feel ready, says the wise looking old man.

I am ready, comes the somewhat hurried response, and the seeker’s gaze falls in the mirror.

The mirror started reflecting happenings from his life, childhood memories, dreams and even people that he no longer remembers. It reveals faces and places he loved, brothers and sisters he left behind.

One minute passes, but time and space became irrelevant for the traveler. He smiles at the sight of some childhood memories, and laughs at others. His heart is crying with joy when the mirror reveals one of his most prized memories;

While bathing in the river as a child, he used to have a now forgotten connection with nature. He was lying in a stream, face up, gazing at the clear clouds above him, and had no worries on his mind. The water slowly carried him downstream and the clouds were blown by the winds in the same direction. Time and space, mind and place, they all connected all in and around him. Such was his joy, he had no words to describe it, only tears to honor it. And so, the traveler cried tears of joy.

Three more minutes, the doorkeeper announced nonchalantly.

The beautiful images, the clear sky, and wonderful feelings started to change. Nostalgic and fearful images were taking their place. The traveler’s heart began to shrink.

Memories repressed, dark and mean things that were done by him or to him appeared in the mirror. His failures and shortcomings were all revealed one by one. Nothing was being hidden. Afraid and helpless, the traveler started to look away from the horror.

In the mirror, look in the mirror, said the old man. There are two more minutes, he added.

Now, everything that he ever loved appeared in that dark vision. Everything and everyone he ever cared for were present, and they all screamed in great pain while falling into the abyss of his darkest fears.

Despair, the traveler turned away in despair. No more, he shouted, no more! 

Are you sure? Asked the doorkeeper.

But the traveler was already running down the mountain as fast as he could, turning his back on the Temple and everything in it in the process.

You can come back anytime! Said the wise old man, having only the pine trees there to listen. And then he turned towards the mirror; I told you to be gentle, we only get one in a thousand.

I'm here only to reflect, said the mirror.

Personal Heroes

When in the darkest of times, the loneliest of times, or just in times of need, we find someone willing to lend a hand, and help us in spite of ourselves being overcome by doubts. When we find someone who will gently listen to us, or provide a friendly and thoughtful advice, or someone who's presence will inspire us in some important way, then we will know that we've met a hero.

No cape, no costume, no super powers, just the sincere willingness to help or assist another human being in times of need. This is to them, our own personal Heroes.

These are the people who we think of even years after meeting them. Some of them are life long friends, while others can be just a passerby in our lives. Some might be long gone even before we were born, but their message and essence reached us through their writings. Some of them have flipped a switch inside of us, and we were finally able to see and understand. Some of them are light bearers, and are always there, long life companions, providers of clarity. And with others, although we've never met them in person, we get the chance to follow them on twitter and instagram, or see them on their youtube channel and that is wonderful.

What do these people have that gave them the power to stir our waters deep and shape our character? Is it clarity, is it authenticity, is it truthfulness, is it passion, is it kindness and compassion, is it a combination of those, or is it something else entirely? This is a question that each of us has to answer individually.

I remember a great deal of such people whom I met along the way, I keep them close to my heart and in high regards. One of them influenced my life immensely, and I shall call him "W". I met W while I was at the borderland of adolescence, W was older than me with 6 or 7 years. I remember how after a game of soccer with him and some of my childhood friends, on our way back home he spoke very passionate and highly about religion. Now of course I grew up and made my own decisions and view about this subject, but that is not the point of discussion now.

What was important and stayed with me for so many years was the way of discussing a subject. The way he was dwelling into a subject and analyze it. Deep thinking on all kinds of subjects, trying to understand some particular Dogma, or some people and their actions. I was amazed and attracted by this skill of his that I did not encounter (or recognize) up until then. And although I was not actively participating with arguments in the discussions, I was curiously listening and asking questions. His way of being and thinking influenced my own way of being and approaching a subject, trying to understand the motives surrounding a certain subject and see the bigger picture, more than anyone else. For this I can be forever be grateful.

Other people might have other heroes, each with their own personal ones, and this is how it should be. What a wonderful thing to have the honor and privilege to have met such people along the way, and what can be even more wonderful is that we have the chance to become such heroes ourselves.

Whoever they may be and wherever they may be, let our gratefulness and appreciation reach them even if only in thought.

Community Living

This year, 2017, was the year when I definitely decided to take a path of my own, and deviate from the plan that was laid out for me by society. I call it the year of experimentation, because in 2017 I took two big and important decisions for myself.

One: Me and my girlfriend moved in a house together with 7 other friends (baby included), so that we learn how to live as a community.

Two: I decided to give more energy to my personal projects like trainings and facilitating in non-formal education, writing and just enjoying life in general, and because of this I started working part-time.

In this article I write shortly about community living, and about how things are so far down the road.

                                       Night fire in our back yard garden, while celebrating the birthday of Maria. (House member)
Decision

I vividly remember how, before moving in the house, we were asking ourselves "Do we really want this? Do we want to give up personal comfort and personal space to live with others? What if it will not work, what if we won't get along together? What if..?".

The "What if" mentality can help, but in this case there was no easy choice. There was no way to see the future, only some possibilities. And so we decided to take the leap. The leap of faith.

I had a very interesting dream that night of a giant serpent that was shedding of its skin, and I understood that It was time for me, as it was the case of the snake, to shed of my old way of being and move on. And so I did.


We left our cozy apartment, our comfort zone, our life in two, for something bigger but yet unknown and risky.


Present 

We now live with these wonderful people, in a rented house. Were we have a beautiful garden from which we get to eat fresh vegetables, and in which we sometimes stay up until late night gathered around the fire (or candles, because it's hard to get firewood in the city) and talk about life.

The community dynamics are especially interesting, because each of us has its own needs that must be meet, we all have different jobs, from engineering to psychology, freelancing, trainers and facilitators and working from home. But all in all, it works. We can have the privacy when we need it, and we can also have companionship when we seek it.

Living in a community also means sharing. We learn to share our belongings and our food, but we also learn how to share our knowledge, and in this way we learn to live more efficiently. We all have our input to the group, and we all benefit because of it.

The house and the garden demands responsibility from the group, and it's definitely easier to maintain them for a group, than let's say a couple or a family. We share responsibilities, and it's easier this way. We learn that shared responsibility is important, we all have our roles to play, and such is in a healthy family, group or even society for that matter.

Of course that we also encounter obstacles. Like that one time when a group member decided to move from the house, and we had to find someone else suitable and wanting to live with us. Or other times when we had disagreements with the house owners who live on the same street as us (that is one city closer than we would want them to live). But the important thing is that we learn how to overcome obstacles, as a group, and so we become stronger.

Almost 4 months have passed since we have moved together, and there are still a great deal of things that we need to learn and experience as a group, but at least I know now how I want to live my life, and that is in a community of people were we support and learn from each other.

Boredom and Wonder

Boredom is to our emotions, what hunger is to our stomach.

Boredom is the opposite of interest. Same old, same old. No emotional response, no intensity. No fire, not even smoke.

 

When we look at it closely, boredom seems to describe the state of our feelings, and not the actual experience. An interesting fact is that we normaly use expressions such as: "Walking is boring." and not "I feel this boring feeling when I think of walking."

As to why do we experience this 'unpleasant' feeling?

We might experience boredom because we humans (at least the majority of people I know of), tend to think too much (and lose contact with our emotions, among other things), instead of actually living an experience. We think the experience in our heads, over and over again. We make assumptions, we think we know, and so we create this (what feels like) ‘boring’ train of thought that’s always activating when having a somewhat similar experience, and so we miss the point, we miss the experience. We’re hitting a dead end.

 

It also has to do with our way of living. To many things to do, quantity over quality. One can go [almost] anywhere in the world in less than 24 hours, provided that one has the $ to do so, or at least one can watch a video of the desired place.

Smartphones, technology, videos, people to meet and see, movies to watch, planes to catch, games to play, and so on. I believe they all (used in an immature manner, and we all know how to do that) contribute to our growing inability to wonder, and instead we become addicted to entertainment.

 

But what might be the opposite of boredom?

Wonder. We can learn how to wonder again. We can learn how to be grateful. We can observe our suroundings, in silence. We can look at the clouds for a few minutes a day, and observe, appreciate. We can gaze at the stars, now and then. Where’s the rush? We’re all going to die anyway.

One can eventually manage his attention, and learn how to be wherever he is, not only with his body, but with his mind and senses also.

This ability to wonder, of course, requires time. And it might (ironically) seem boring to learn it. It might require of one to study it’s own boredom, to become comfortable with it, to plunge into it, and find new ways to experience.

But what's the alternative?

As I said before, Boredom is to our emotions, what hunger is to our stomach. And we have the option to consume junk food (so many entertaining and shallow experiences) quickly with long term and negative effects on our mental and emotional health, or learn how to cook and eat healthy food (Learn how to have/spend quality time, even in our most trivial affairs).

It takes many years for a person to learn how to be bored. We’re not getting bored as children, we all can agree on that, but then we get introduced to technology and cartoons (or whatever many and diverse distractions there may be) were everything happens in an instant, and so the outer world becomes dull in the view of our thinking -and we identify very much with our thinking-, et voila!

What’s the alternative to Wonder? Well this. An increasing hunger for more, and it’s either that we 'eat' and rush our way through experiences towards a zombie way of life, or feeling bored when not doing it.

The magical forest

          There I was back in 2012, reading the Master Key System. The one book who definitely nudged my life in a new direction. I started heading into a magical 'forest', were I became aware of power, of responsibility over how my life unfolds, and over my choices. 

Choices, yes -choices-, I was made aware of them.

Choice over when to talk, and when to be silent, for example. I noticed a great deal of people who don't choose over when to talk and when to be silent, it's a thing that happens outside of their conscious control.

Awareness of my own automatic processes, changing of habits and so on. Personal development. All of this happened really quickly like a recap of things that were right there all along, very natural to me. Then I became restless on the personal development path, and started longing for more sincerity and transparency, started longing for something that was more true to me, so the path of personal development transformed itself in to a spiritual path. 

In 2014 I was still deep in the forest, full of questions without answer, trying to understand and master myself. Religion was not the answer for me, beliefs were not the answer. I wanted to experiment and to know,  in contrast to believing. Although I came to appreciate the religious message, and find truth in most religions that I know of. I appreciate the message and the principles found in them to the degree that I realize them as being true for me. I have very little interest in the institutions of religion and the constrains and limitations that people attach to being part of such a group of a religious order, although I understand and respect their purpose.

Deep in the forest, disillusionment started happening. It was very painful. Because I had to learn and unlearn many things that once brought me comfort. Like a live surgery happening when you are fully awake, but this was taking place mentally and emotionally.

The same year I joined an online School of Esoteric Studies (this was a place were paradoxically,  religion and science were seen as twin sisters, and the great wound between them was healed) with the hope of gaining answers to many of my questions. In other words, I joined the school having a lot of expectations. The frustration and the pain of not knowing were very present because of this, but slowly and gradually they started transforming into understanding and patience, I started becoming comfortable with the great mystery of life and gaining patience in experimenting with it. 

In this particular school they were teaching many things, but the student was alone  in his understanding and totally responsible for it. Reading, meditating and service (to your family, to your community, to humanity, to our Planet and so on) were key points in the school.

Group consciousness was something that kept appearing in the school's teachings. I was interested in the subject, and asked many questions on the subject and did not received a satisfactory answer, partly because I wanted to experience this kind of awareness myself. Again, I wanted to realize the answer, not merely know it theoretically.

Fast forward to april 2017, were me and my better half chose to live in a house with 7 wonderful friends. This is were I am now starting to understand and experience this group consciousness. To willfully renounce some of my personal freedom and limitations, in order to experience the group freedom (and limitations). Learning to be aware of others needs, and extend my gratitude and pain to the group. In other words, becoming an extended family.

And there I was this morning, before going to work, asking the group "Who wants to participate with $ in buying a bike kit?". We all have bikes and might use such a kit, and one of us knows how to repair bikes. It's cheaper, easier to buy and use such a kit as a group, then as an individual. And so I remembered about the group consciousness, and how part of the story began.

And here I am further down the road, at the -Extended Family- part of the story.

I wish you well on your own path.

Salturi în timp și spațiu: întâmplări de pe lângă nunta din Cana-Galilei

Toți oamenii de știință sunt și vor fi mereu recunoscători șoarecului de laborator fără de care multe descoperiri științifice nu ar fi fost niciodată posibile. Cinste lui și altor milioane de viețuitoare ucise în numele progresului.

           

Când extratereștrii Vulcanieni au descoperit tehnologia necesară ce permitea călătoria în timp și spațiu, vă puteți imagina că aveau nevoie de un cobai pe care să o testeze mai întâi. Se subînțelege că n-aveau la dispoziție șoareci de laborator (aceștia găsindu-se exclusiv în sistemul nostru Solar). "Ce subiect folosit pentru testările inițiale ar fi fost cel mai potrivit în călătoriile temporo-spațiale?" devenea una dintre cele mai importante întrebări cu care se confruntau Vulcanienii în colțul lor de Univers.

          La câteva mii de ani lumină depărtare, pe o planetă albastră, la umbra unui nuc bătrân, rezemat de un bolovan, cu un clop în cap și un pai în gură, Petrișor nu era deloc apăsat de greutatea unei asemenea întrebări. Ba din contră, scopul și grija lui cea mai mare din acel moment era pur și simplu să stea la umbră și cât mai departe de Soare. Ei bine, de cele mai multe ori planurile se pun în aplicare chiar dacă părțile implicate nu știu asta. Petrișor bineînțeles că nu știa asta. Ce nu mai știa el era că avea să pornească într-o aventură pe care Marco Polo ar fi dat amândouă Americile doar pentru a fi spectator, iar Jules Verne ar fi rezervat 21 de volume ca s-o relateze. În sfârșit, pentru a vă scuti de alte detalii, trebuie să știți că Vulcanienii și-au găsit într-un final un subiect viabil care să le ofere informațiile necesare despre călătoria în timp.

          Petrișor, sau Dublu-Roșu (cum îl mai numeau Vulcanienii, pentru că în perioada de observare a lui Petrișor, când el se juca la așa numitele "aparate" din satul natal, au remarcat cum el striga cu voce tare "Dublu-Roșu! Bagă-n casă!") era șoarecul de laborator perfect. Acesta era destul de încuiat încât să nu prezinte vreun pericol față de ordinea perfectă a Universului (în cazul în care ar fi vrut să facă ceva modificări în timp și spațiu), dar destul de inteligent încât să răspundă la comenzi simple cum ar fi fost cele date de colegii de muncă "Petrișor, adu' hârlețu'!".

După câteva răpiri nocturne și implanturi plasate tacticos sub piele, Dublu-Roșu, dacă vă vine să credeți, era gata de salturi în timp. Aceste salturi aveau să se desfășoare exclusiv noaptea fără ca Petrișor să-și aducă aminte de ele a doua zi, sau cel puțin așa era planul. Timpul și locul în care avea să se facă saltul erau determinate de intențiile și dorințele cele mai adânci ale lui Dublu-Roșu, practic acestea nu puteau fi știute dinaine.

           Vinul a fost una dintre plăcerile vinovate ale lui Petrișor de când se știa copil, atunci când pe furiș trăgea cu furtunul vin direct din butoi. Nu se știe exact modul de funcționare al dispozitivului care-l trimitea pe Dublu-Roșu în alt timp și spațiu, ce se știe totuși este că în prima noapte din lunga serie ce urma, Petrișor a fost trimis la vestita nuntă din Cana-Galilei, acolo unde Învâțătorul avea să înfăptuiască una dintre primele sale minuni.

           Deloc surprinzător, Petrișor era atât de beat după nici două ore de când aterizase la nuntă, încât atunci când s-a întâlnit cu Învățătorul tot ce i-a putut spune a fost "N...Nnn..noroc!". El nu putea vorbi și înțelege limba aramaică, dar putem deduce din context că semnul de "mai toarnă" era deja universal chiar și în vremea aceea. Două lucruri mai trebuiesc menționate aici. Odată că în toată nesăbuința lui, Petrișor reuși să-i certe pe apostoli și restul invitaților la nuntă pentru că nu-și făcură semnul crucii înainte să se apuce de mâncat, așa cum era el obișnuit să facă. A doua oară, și lucrul ăsta nu-i relatat în Biblie, Învățătorul n-ar mai fi fost nevoit să facă minunea cu transformarea apei în vin dacă Petrișor nu era prezent la nuntă (destul de logic dacă stăm puțin și reflectăm).

Vulcanienii s-au văzut nevoiți să facă o pauză de 3 nopți până să-l trimită pe Dublu-Roșu în altă excursie. Acest lucru nu se întâmpla din cauza tehnologiei Vulcaniene (aceasta funcționa precum un ceas Elvețian), ci din cauza mahmurelii lui Petrișor care l-a ținut la pat timp de 28 de ore în continuu. Când în sfârșit șoarecul de laborator era apt de lucru, după rugăciunea de seară și o rapidă tranziție în starea REM de somn, acesta fu' teleportat unde? Era teleportat în viitor.

            În viitor, ce să vezi? Dublu-Roșu se afla într-un fel de amfiteatru (ce semăna mai mult a teatru din Grecia Antică, dar Petrișor n-avea cum să știe asta). Mai mulți tineri stăteau în semicerc și în fața lor, un personaj misterios cu robă lungă și glugă pe cap le vorbea pe un ton prietenos dar serios:
          Omenirea n-a fost tot timpul la fel de inteligentă și prietenoasă cum este în zilele noastre. În trecut, exista așa numita 'sclavie', ceea ce presupunea că un om putea să dețină un alt om, și să-l folosească după bunul plac pentru orice întrebuințare, ca pe o unealtă. Le-au trebuit multe mii de ani și războaie ca să treacă peste acest prost obicei. Iar apoi continuă: Alt detaliu rușinos din istoria omenirii este că oamenii, la fel ca și în perioada sclavagistă, țineau închise animale și le creșteau pentru a le ucide și apoi mânca, acest lucru părându-li-se perfect normal și moral. Asta până când oamenii să ajungă la concluzia că doar împreună, așa cum crengile, frunzele, scoarța și seva unui copac conlucrează pentru bunăstarea întregului, adică a Planetei Pământ, vor mai putea ei supraviețui. Au trecut prin mari suferințe care le-au servit drept învățăminte dureroase. Dar uite că în sfârșit apucăm să vedem...
          Aici, deja Dublu-Roșu era plictisit groaznic și se văzu nevoit să întrerupă lectura:
Fie-mi cu iertare dom' profesor, nu vreau să întrerup discuția despre copaci și așa...dar nu știe careva cumva unde pot găsi o șaormerie și un magazin non-stop ca să-mi iau un pachet de țigări?

Salturile temporo-spațiale înapoi în patul lui Dublu-Roșu se întâmplau foarte repede. Dublu-Roșu era pur și simplu materializat înapoi în pat, după care i se ștergea memoria din noaptea cu pricina (și dacă nu i s-ar fi șters, mare diferență n-ar fi fost, dar Vulcanienii erau precauți).

         Într-una din nopți, pe când adormi mai devreme decât de obicei (și asta pentru că mâncă prea mult), Dublu-Roșu a fost teleportat în vremea lui Marc Aureliu. Nu s-a teleportat acolo pentru a-i asculta înțelepciunea pentru care era vestit împăratul, sau pentru a învăța de la el vreo tactică de atac cu cavaleria, dar pentru că unul din generalii apropiați ai lui Aureliu avea o soție extrem de frumoasă  și unul din visele neîmplinite ale lui Dublu-Roșu era să cunoască intim o femeie. Oricum n-a reușit să facă asta atunci, a reușit totuși să fie aproape ucis de una dintre gărzile împăratului. Cum s-a întâmplat una ca asta vă întrebați?
          Ei bine, când Împăratul grăise cu voce tare unul din gândurile sale celebre (ce mai târziu au ajuns adunate la un loc în cartea "Gânduri către mine însumi") și anume "Mai bine își folosește timpul cel care nu dă atenție la ce zice, face sau gândește vecinul și care preferă să se concentreze asupra propriilor sale acțiuni pentru a le face drepte și sfinte", Petrișor facu un comentariu monumental;
          Este drept că-i bine să-ți vezi de treabă, pentru că treaba-i sfântă așa lăsată ea de Dumnezeu, dar când cineva se tot bagă în treaba ta, atunci dumneata poți liniștit să-l înjuri de mamă că și așa înseamnă că-i prost. Păi nu-i așa? Așa-i...continuă Petrișor pe un ton țanțos. În momentul următor, Dublu-Roșu se văzu, fără voia lui, îngenunchiat și cu o sabie ce i se apropia vertiginos de gât. Noroc cu Vulcanienii care erau atenți la toată scena, Petrișor a fost săltat înapoi în viitor.

          Câteva sute de nopți mai târziu și Vulcanienii aveau toate informațiile necesare legate de călătoriile în timp și spațiu. Efectele salturilor temporo-spațiale asupra lui Petrișor, spre surprinderea Vulcanienilor, îl făcură mai puțin prost. Acesta își cumpără o periuță de dinți, pe care o mai și folosea din când în când, își înlocuise chiar și obiceiul de a se juca la aparatele din sat, cu integramele. Peste câtiva ani, Dublu-Roșu, care era încă sub observația Vulcanienilor, discuta peste gard cu vecina:
           "Auzi Letiția, nici nu contează așa de mult cu cine votăm, îți spun eu, dacă mâine și poimâine noi tot la fel de proști rămânem...salut pensie mai mare și drum asfaltat prin sat, că Guvernanții ăștia or fi dumnealor mai educați ca noi, dar de hoți, îs tot la fel. Mă-nțelegi cum zic? Că-i drept, peștele tot de la cap se împute, dar noi -cum s-ar zice-, suntem coada...și atunci hai să dăm din coadă cum dau vulturii din aripi. Noi singuri trebuie să ne ridicăm, Letiția! Noi singuri!" Dar Letiția a pierdut șirul argumentelor pe la cuvântul pensie, când brusc și-a amintit de poștașul ce trebuia să ajungă cu pensia de abia peste o săptămână.

Poza ©

Povestea celui mai bogat om de pe Pământ.

        Într-o bună dimineață, Știl se săturase. Așa începe povestea celui mai bogat om de pe Pământ și din Universul cunoscut.

Știl se săturase de viață. Se sătura de sunetul zgomotos al orașului, se sătura de aceeași oameni cu care se întâlnea zi de zi și pe care el îi numea prieteni (este vorba de trei oameni în speță, unul era un văr de gradul doi și celălalt era un amic din generală care-i cerea bani împrumut câteodată, al treilea era maică-sa). Știl se săturase de trezitul de dimineață, se săturase de trezitul de după amiază, se săturase și de dormit. Știl devenise un om plictisit, și dacă măcar ar fi știut să înjure, asta l-ar mai fi salvat de la plictiseală, dar el nu știa să înjure pentru că părinții lui l-au învățat de mic cum înjurăturile sunt un păcat (și asta-i de rău, argumentau ei, ba chiar strigător la Cer).
         De unde știu că nu-i convenea plictiseala, vă întrebați? Pentru că altfel n-avea el ce căuta în vizită la cea mai mare vrăjitoare din țară, la care ajunsese atunci când în wc-ul public din gară, citi într-un ziar la mica publicitate; "Pentru dezlegare de farmece, bogăție, fericire și noroc apelați cu încredere la Doamna Felicia''.
        
Știl voia mai mult, voia să fie fericit.

          Să nu înțelegeți greșit. Știl era un om cult și cu scaun la cap, era un om cu stil la urma urmei, educat și bine crescut. La fel ca orice om în căutarea fericirii, a trecut prin mai multe etape până când s-ajungă la ultima, adică la farmece și vrăjitorii.
          Știl, în primă fază, a încercat să se facă prieten cu băutura, dar nu-i reușise mare lucru după cum reiese din următoarele relatări; 
          Multe povești auzise în anii de liceu și facultate, pentru că Știl era un om cu facultate la urma urmei, despre Jack și J.B, despre vinuri aromate și despre vișinate, despre distracție și libertate, nopți legendare, femei aproape dezbrăcate, multă miere și lapte, dezmăț, fericire, sau poate -Cine știe, Doamne ajută- sex și veselie.
          Astfel îl găsim pe Știl la locul faptei, adică la bar, unde încearca să experimenteze un amestec de băuturi puternice, numit și cocktail. De ce puternice? Odată pentru că adunate, costau undeva la 114 lei (La En-gros prețul era 114 lei și asta era considerat Pont de proprietarii de crâșme de lux, pe când la bar, cocktail-ul se transforma magic în 245 lei + TVA ) și a doua oară, pentru că toate băuturile adunate erau egale cu fix 82.7° (băutură puternică).
          Ideea este că pe Știl, în scurta lui incursiune în lumea de noapte, seara îl găsea la bar valorizându-și și apoi bându-și economiile, iar miezul nopții îl găsea tot la bar, dar cu mult mai puțină prezență de spirit (adică beat) și cu o grămadă de oameni pe lângă el care închinau în cinstea lui și a generozității sale nemărginite (oameni care nu-i știau numele, așa că-i spuneau simplu -prietenaș-) . 
          Ceea ce se știe sigur este că dimineața îl găsea mereu dormind sub masă și cu mai puțini bani în posesiune dar și cu oameni care-i apreciau generozitatea pe lângă el.
          Asta fu scurta incursiune a lui Știl în lumea dubioasă a cocktailurilor și a prietenilor de-o seară, incursiune care-l costase pe Știl în final o mașină de spălat (calitatea A+, preț second-hand) și fondul de pensii pe 7 ani, dar Știl nu se lăsa cu una cu două.
          
Știl încercă să devină medic ginecolog. Da, ați auzit bine, vru să devină medic ginecolog din mai multe motive. Unul dintre ele fiind marea lui plăcere vis-a-vis de picioare, și ăsta nu era singurul motiv. Oricum, ideea este că medic ginecolog n-a ajuns, dar a reușit să ajungă ajutor de medic veterinar la montarea artificială a bovinelor. Putem spune că Știl n-a făcut o carieră în afacerea asta de montare, dar a căpătat experiență și poate ceva mai mult curaj când venea vorba de treburi gospodărești.
          Știl încercă la un moment dat să devină salvamar pe o plajă privată, crezând că apa sărată -cu proprietățile-i benefice- îl va ajuta să-și revină. Ghinion, după cum află și Știl, pentru a deveni salvamar ai nevoie în primul rând să știi să înoți, iar el nu știa acest lucru având pe de-asupra și-o frică de valuri. În sfârșit, când Știl încercă pur și simplu să intre în apa de mare, ca noi toți oamenii de rând, un simplu turist, descoperi cu stupoare că-i alergic la apa de mare. 
          Cu altă ocazie încercă, pentru că auzise discuții la colegii de muncă, să devină un Gamer profesionist de DotA (joc online pe calculator, care-l joacă studenții cu precădere în sesiune). În scurta lui carieră de Gamer, Știl nu reușise să se conecteze la vreun server de DotA, pentru că ar fi avut nevoie de conexiune la internet, iar cu această lucrare Diavolească, el nu era de acord. Ce reușise era totuși să rețină jumătate din eroii din DotA pe-de-rost, cu abilități speciale cu tot și asta doar din discuțiile la care trăgea cu urechea în pauzele de cafea de la birou. Imaginați-vă doar ce-ar fi însemnat o conexiune de mare viteză la internet pentru cariera de Gamer profesionist a lui Știl. El se gândise și la un nume pentru user-nameul ce și l-ar fi creeat, Știlozaur, pentru că dădea impresia de agresivitate. Ei bine, n-a fost să fie.
           După multe alte încercări, de la a fora după petrol în Carpați la a fi un vero Gigolo Italiano (stilul clasic a lui Giacomo Casanova), care n-au făcut decât să-i afunde și mai tare plictiseala și depresia ce tocmai o experimenta, Știl cugetă pentru câteva minute și se gândi că un sandwich (cu mult sos de usturoi) din gară, îl va ajuta s-o mai dreagă puțin, sau măcar să-i astâmpere foamea.
            De ce vă relatez despre sandwich-ul din gară și ce legătură are el cu povestea în sine? Nu vă relatez despre el datorită gustului și nici proprietăților nutritive ce lipseau cu desăvârșire, dar pentru că sandwichul ăsta era motivul pentru care Știl stătea de 42 de minute pe un wc în gară atunci când ochii îi cazură pe ziarul cu pricina. Adică ziarul cu anunțul de la mica publicitate a doamnei Felicia. 
           Felicitări și bine-ați venit, vă așteptam! Astea au fost primele cuvinte rostite de Felicia, atunci când cei doi s-au cunoscut într-un loc cu puțină lumină și un aer cam îmbâcsit, ca un fel de sufragerie în care se fumase prea mult timp. 
           Știl era sigur pe el, mergea la sigur la urma urmei, dai un ban, dar stai în față se gândea el. Chiar dacă în sinea lui se ruga lui Dumnezeu să fie iertat pentru sacrilegiului comis, adică să meargă în casa slujitorului Diavolului, dorința de a fi bogat (care luă naștere în urma multor ani și încercări de a fi fericit, ce aproape-l târî la capătul puterilor) era mai puternică decât frica de pedeapsă.
         
Iar când dorința este mai mare decât frica, dragii mei, ia naștere acțiunea. Acțiunea ce-l anima pe Știl și hotărârea lui de neclintit, l-au dus dintr-un capăt într-altul al țării, tocmai la Doamna Feli (cum era cunoscută ea de prietenii apropiați) care nu mai era la prima tinerețe, dar nici la a doua. Acțiunea și dorința lui Știl erau congruente și paralele în același timp. Ambele spuneau același lucru și Știl era complet de acord cu asta, după cum reiese:
           Doamna Felicia, am înțeles că puteți să faceți un om bogat dintr-un om sărac. Ei bine, eu nu sunt neapărat un om sărac, așa că ar trebui să vă fie mai ușor, spuse Știl cu stil. Eu vreau să fiu bogat și nu vreau să fiu bogat peste 20 de ani, vreau să fiu bogat acum, sau mă rog, mâine cel târziu. Vreau asta așa cum Sahara vrea apă, vreau asta așa cum Romea o voia pe Jiana (așa este, Știl nu citise niciodată Shachespeare și nici nu știa cum se scrie corect). Vreau asta, doamna Felicia, chiar dacă ăsta-i ultimul lucru pe care o să-l am, adică să fiu bogat, pentru că să fiu bogat înseamnă să fiu fericit.
            La auzul acestei declarații, doamna Felicia nici nu clipi, deși fu profund impresionată de sinceritatea și devotamentul acestui domn Știl, dar și de prostia lui ieșită din comun. 
            Stai jos, dragă Știl și închide-ți ochii, spuse doamna Feli. Insesizabil, mai apoi, apăsă butonul de LAY (P-ul era șters de trecerea anilor) a casetofonului vechi, pe care scria made in Cuba și acesta cântă nu orice muzică, dar muzică veche turcească.
            Știl fu' atât de ascultător și relaxat (sau obosit), încât muzica veche turcească redată de casetofonul și mai vechi cubanez, îl băgă într-o transă adâncă (ca și ridurile doamnei Feli). 
            Între timp, doamna Felicia obișnuită fiind cu muzica, merse la bucătărie să-și facă o cafea neagră fără zahăr (pe care s-o ghicească mai încolo din ceașca-i preferată de citit) și să se gândească la zilele de glorie dinaintea anilor 90' când înca mai vedea fără ochelari și putea liniștită să citească și ghicească 30 de palme pe zi, și asta fără pauză de masă.
             În sfârșit, ce nu știa doamna Feli și nici măcar Știl, este că Arhanghelul Mihail, în toată-i bunăvoința-i și mila-i mare, era martor la toată scena și mârșăvăria pusă la cale de doamna Feli, dar și la -să-i spunem pe nume- prostia și naivitatea lui Știl. Astfel că, contrar tuturor așteptărilor și dispozițiilor primite de mai SUS (și prin sus mă refer la reguli venite direct de la Boss, din raiul cel mai de sus), Arhanghelul Mihail se hotărî să-i explice și să-i arate, în starea de transă sub care se afla Știl, ce înseamnă să fii bogat cu adevărat. 
            Începu Arhanghelul Mihail să-i arate lui Știl, ca într-un vis foarte clar, un copil ce se bucura de o floare. Copilul admira floarea și se bucura într-adevăr de ea, dar nu oricum, el se bucura cu bucuria mamelor ce își revăd fiii ce se întorc din război, cum se bucură alpiniștii când ajung în vârful Everest, în sfârșit, cum se bucurau Steliștii la finala din 1986.
            În următoarea scenă arătată lui Știl, o ploaie mare de vară se porni și-l udă leoarcă pe copil dar și pe floare. Contrar așteptărilor, micul fecior nu începu să plângă, dar nici să protesteze contra ploii, sau să devină ursuz (cum era obiceiul oamenilor din timpul lui Știl) și să concluzioneze "O, dar ce vreme urâtă". Nu. Copilul căscă ochii mari și începu să sară, împreună cu bucuria ce-l cuprindea, cât putea de tare, începu să râdă și să aplaude, ba chiar ar fi dansat și cântat ca și Frank Sinatra în ploaie, dacă ar fi fost puțin mai mare și ar fi știut versurile. 
            I se mai arătă un profesor care era luat în continuu peste picior de niște elevi hazlii, dar el nu arăta nici urmă de enervare sau supărare, pentru că avea capacitatea de a vedea în spatele măștilor afișate de elevi. Profesorul, un fel de mr. Bean, amestecat cu Indiana Jones și Einstein, plus stăruința lui Ghandi, demonstra infinită răbdare și compasiune în fața elevilor puși pe șotii și îi dezarma pe fiecare cu o doză bună de umor. Caracteristicile exprimate de profesor în spatele căruia sălășluia bucuria și arta de a preda cu drag, îl impresionară pe Știl, care nu era obișnuit cu asemenea excelență, decât poate (și aici o foarte vagă paralelă trasă) în meciurile de poker pe care le mai urmărea la TV din când în când.
            Lui Știl i se arătă o enciclopedie de exemple, alese pe sprânceană de Mihăiță (cum îi spuneau tovarășii îngeri domnului Arhanghel Mihail) și toate acestea pe durata întregii casete cu muzica veche turcească a doamnei Felicia. Și cum timpul din dimensiunile superioare, în care Știl a ajuns din greseală, se dilată cu 10 la puterea a 13-a față de dimensiunea normală în care operăm noi, imaginați-vă doar că 48 de minute de muzică turcească, înmulțite cu 10^13, înseamnă cam cât este soarele pentru Pâmânt.
             În fine, după o cafea neagră fără zahăr și câteva amintiri din epoca de glorie trecute în revistă de doamna Feli, ea reveni în sufragerie, unde lui Știl îi curgea saliva din gură pentru că dormea dus pe scaun, cu spatele drept și cu capul în piept (obicei rămas din grădiniță).

             Doamna Felicia îl lăsa să doarmă peste noapte în sufragerie, ba chiar îi făcu și un mic dejun copios de dimineață (ceai de sfeclă cu magiun de pere), în ideea în care își mai motivă cumva suma exorbitant de mare (230$) obținută de la Știl pentru serviciul oferit, adică frecție la picior de lemn pe muzică turcească (sau așa credea ea).

            

Știl se trezi și plecă de la vrăjitoare fără să înțeleagă prea multe și fără să pună întrebări, spre fericirea lui Feli care se văzu scutită de explicațiile de genul: ai răbdare, norocul vine când nici nu te aștepți...și alte zicale înțelepte. Creierul lui Știl nu era atât de performant încât să-i aducă la suprafață amintiri atât de adânci precum cele trăite cu o noapte mai devreme, dar a putut să-i aducă totuși la suprafață câteva cuvinte din melodia de 48 de minute ce spuneau "yolu aşk yoludur", dar pe care nici el, ca și noi, nu le le putea înțelege.

             În acea după amiază, Știl, aflându-se în unul din clasicele episoadele numite -privitul în gol prin supermarket-, gustă o măslină oferită gratuit spre degustare în fiecare joi la raionul de cărnuri și brânzeturi.             
             Imposibilul se întâmplă. Știl se înecă cu o măslină, rămase fără aer, nimeni să-l observe, nimeni să-l ajute, nu putea scoate niciun sunet pentru că măslina era mare și căile respiratorii ale lui Știl erau mici (de asta cariera de tenor pe care o incercase mai devreme n-a fost una de succes). Știl se îndrepta cu viteză mare spre podeua-i de sub picioare și nimic nu-l putea opri s-o lovească cu putere, dar complet fără vlagă.             
             Conform legilor nescrise ale Mamei Naturi, sau ale lui Allah, după cum preferați, când un om este aproape de moarte, viața i se va derula prin fața ochilor la mare viteză. Da, tocmai acest lucru i se întâmpla lui Știl care cădea cu stil, și toate scenele de când era un mic bebe până la doamna Feli, le revedea pe un monitor HD-3D, în căderea-i spre podea (și acest lucru era posibil deoarece 10^13 * 3s -cât dura căderea- înseamnă ceva timp). Pe lângă toate amintirile se mai adăugau și viziunile arătate de Arhanghelul Mihail + explicația Bogăției de final primită de la însuși sfântul Arhanghel ce spunea în felul următor:                            Bogăția, dragă Știl, nu înseamnă să faci ceva anume sau să deții un lucru (care speri dumneata, te va face fericit, opusul lui plictisit, așa cum ai fost o viață aproape întreagă), -dar să faci orice- deținând o anume stare de spirit rezultată din atenția acordată pentru ceea ce se nimerește să faci în orice moment ales de tine. (sau ce faci să faci cu stil, pe înțelesul lui Știl)             
            În momentul următor, Știl lovi podeaua cu stil, măslina își croi loc afară din gura-i tușindă. Știl rămase, cu greu, în viață.         
            Trezit după câteva minute, era conștient, memoria începe să-i revină. O bucurie spontană îl cuprinse și apoi un râs lăuntric își făcu loc afară din plămânii lui Știl, după mult timp de stat la întuneric. Știl era fericit, în sfârșit era fericit. Putea să prețuiască fiecare clipă și nici măcar nu-l costa nimic. Putea să aprecieze și să zâmbească, aparent fără motiv, orice clipă din ce era odată viața lui plictisitoare. Când ieși din supermarket, dădu ochii cu un câine al străzii cu care se luă la joacă în patru labe.
             În curând era înconjurat de o grămadă de oameni și mulți copii. Unul dintre copii spuse "mamii, mamii, vreau să mă joc și eu cu ei!", dar mama responsabilă cu buna creștere a copilului ei spuse "omul ăsta e țicnit, n-are niciun pic de stil, probabil e nebun" ...daca-r fi știut și ea, dar n-a știut.                          Știl devenise bogat cu stil, pe muzică turcească și pe filme alese de însuși Mihăiță, Divin de bogat cum ar spune unii, sau doar un tâmpit-nebun cum ar spune alții.
     


Poza ©