Libertate

Sincer, ma enervează că scrisul poate exprima doar atâta cât poate exprima, asa ca va trebui să-ți folosești imaginația și să-mi auzi tonul vocii, să mă vezi gesticulând, să-mi simți pasiunea. Poți face asta ?

Ma gândeam astăzi. Știi la ce ma gândeam? La cum ar fi sa-mi dau voie sa fiu liber.

Liber sa nu-mi pese de ce cred ceilalți. Ce contează dacă nam si lam sunt scrise legat si cratimele lipsesc? Ce contează dacă o propoziție ca asta n-are sens? Ce contează dacă lipsește semnul intrebări  

Liber! Ce contează dac mai mănănac o liter ici colo atâta vreme cât mesajul se înțelege și se transmite?

Liber ca pe autobus sa vorbesc cu lumea din jurul meu, fără căști în urechi care să mă salveze de plictiseală. Cum ar fi sa fiu mai prietenos? Ce m-ar  costa?

Ce-ar fi dacă aș rade mai mult, m-as prosti mai mult și aș plânge mai mult. Cum ar fi să mă cațăr în copaci și să trag din nou cu arcul cum făceam când eram copil?

Cum ar fi dacă nu mi-ar pasa ca-s prea slab, prea gras, prea serios, prea visător, prea scund, prea înalt, prea prost, prea neatent. Cum ar fi dacă nu m-aș critica? Cum ar fi dacă aș crede ca nu-i nimic în neregula cu mine și ca sunt perfect asa cum sunt?

Cum ar fi dacă as putea fi sincer cu toată lumea ? Cum aș fi eu fără sa port măști ? Cum ar fi dacă nu mi-ar fi frică sa fiu vulnerabil, da, vulnerabil cu toată lumea. Nu m-ar face asta mai curajos?

Cum ar fi să pot deveni copil din nou, sa mă pot bucura mai mult, să pot aprecia mai mult și să judec mai puțin?

Cum ar fi să umblu dezbrăcat și înafara momentelor când fac duș sau sex ?

Cum ar fi să strig cât de tare pot AAAAAAAAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa iar apoi sa râd, doar așa, pentru că pot.

Cum ar fi libertatea în gândire, în simțire și în acțiune?

Din înțelepciunea lui Yoda

Diferența dintre un om ce-și urmează propriile sfaturi și unul ce doar vorbește este ca și diferența dintre Înclinat și Înclinat, sau dintre diferit și diferit, roșu și roșu, invizibil și          .

Știi momentul ăla când îți vine să strănuți, dar ai ceva în mână, o cană de apă sau o farfurie, nu-ți permiți s-o scapi pe jos și n-ai decât o secundă să așezi obiectul undeva? Timpul se contractă, încerci să-ți ții respirația pentru încă un moment, pleoapele sunt încordare și se închid, gura descrie un cerc mare și tu inspiri pe gură scurt și îndesat.

Ei bine, î    n  se amnăcă HAPCIU, înseamnă că știi ce ușurare urmează după un strănut ce te-a luat prin surprindere, asta dacă nu cumva urmează și un al doil..haaPCIU.

Așadar dragii mei, ne aflăm aici, acum. Nimeni nu poate contesta asta. Adică, corpul se află de obicei aici (oriunde ar însemna asta), iar mintea de obicei se află în altă parte, în alt timp și spațiu; în frigider după mâncare, sau ieri la întâlnirea cu o prietenă, mâine la școală, săptămâna viitoare în excursie și noi suntem ok cu asta pentru că așa ne-am obișnuit. Vrem să facem ceva în legătură cu asta? Nu.

Momentul când ai o pietricică în pantof și încerci să mergi în așa fel încât să nu te mai deranjeze; calci într-o parte, calci pe călcâi, calci pe vârf, doar poate-poate găsești o poziție buna, aștepți momentul oportun să-ți scoți pantoful și să scapi odată de ea.
O satisfacție ciudat de plăcută ne pătrunde atunci când vedem pietricica căzând din pantof. Ai observat asta? O simți în tot corpul, așa ca un fel de plăcere obscură, iar apoi ne continuăm viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Este asemănătoare cu senzația de carne rămasă și apoi scoasă dintre dinți.

(Chiar, vegetarienii nu mai au de-a face cu momentul ăsta, bucăți de animale moarte între dinți...Doamne ferește, dar să revenim la pietricica noastră.)

Ei bine, cam așa se întâmplă și cu tine după ce pleci de pe blog, ai călcat articolul cu înțelegerea ta în drumul grăbit spre alte articole/clipuri mai atractive din acest spațiu numit Internet. Ai simțit satisfacția ciudată de a-l lăsa să-ți cadă afară prin și din rețeaua de neuroni.Ți-ai luat de aici o satisfacție greu de descris în cuvinte și te-ai ales cu un semi-zâmbet de moment, după care au revoir !

Gândește-te la efortul tău de a înțelege ce vreau să explic de fapt aici:

O așchie sub piele. Încerci în fel și chip s-o scoți afară, așa încerci și tu să înțelegi, să faci un sens din articolul ăsta. Vezi așchia, este chiar la suprafață, îți face cu ochiul. Prima dată încercăm s-o prindem cu unghiile, după care tot cu unghiile dar mai adaugăm un kilogram de concentrare și degetele încep să tremure, nimic nu mai contează, viziunea periferică se întunecă și singurul lucru ce există pe lumea asta este așchia...
Tensiunea crește. Te hotărăști să folosești un ac sau o unghieră - mergi la sigur.
.
..
....
.....!
Et voilà! Primul om a aterizat pe Lună- ..un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru Omenire-.
Legea analogiei, comparația, metafora, pildele, poveștile cu tâlc, sunt importante. Folosește-le când vrei să explici ceva. Felicitări !

Dacă nu mă crezi, gândește-te la explicații ca și la cereale, iar analogiile sunt laptele. Poftă bună.

Mă duc să-mi fac un ceai.

Moartea Căprioarei

Hei, salut! Ia repede un loc, că nu-i timp de pierdut.

Șapte minute te costă cursa. Te urci sau cobori ?

În regulă, am pornit. Vrrruuuummmm

Îți aduci aminte de momentul ăla ciudat –awkward-, când ești cu cineva-undeva și după un schimb de replici ce durează nici doua minute, nu mai ai ce discuta cu el/ea, dar totuși sunteți încă în aceeași încăpere ? Urmează un fel de liniște moartă și inconfortabilă, iar inconfortul din ea crește în intensitate pe măsură ce timpul trece.

Tic-tac-tic tac.

Simți ca și cum ți-ai ține respirația sub apă și cauți cu disperare să iei o gură de aer. În cazul ăsta faci un efort intelectual major să găsești un subiect de discuție, ceva de zis, ceva de făcut.  Știi la ce mă refer?

Mă refer la momentul ăla ce urlă și dă din coate, mușcă la fel ca un câine turbat, și dacă ar vorbi ar spune ceva de genul: Zi-mi ceva  de vreme, zi-mi ce-ai făcut ieri, hai să vorbim de soră-ta, hai să vorbim de ziua de mâine, zi-mi cum a fost la cumpărături, zi-mi cum te-ai distrat aseară sau cum nu te-ai distrat, numai spune-mi odată ceva că nu mai suport !!

După care unul din voi spune ceva, în principiu neinteresant, dar destul cât să umple gaura, aparent 

fără fund, a momentului obscur.

Ei bine, momentul ăsta descris mai sus se cheamă în termeni tehnici - Moartea Căprioarei -.

Să fim sinceri, nimănui nu-i place Moartea Căprioarei. E un fel de -s-a întâmplat, dar nu vorbim despre asta-, trecem mai departe ca și cum cineva trage un pârț și ne facem că nu-l auzim. Trecem mai departe, facem, dregem, dar nu vrem să vorbim și nici să experimentăm Moartea Căprioarei. Ca și când mergem la baie, folosim toaleta și gata, doar s-a întâmplat, nu punem întrebări, e mort, a fost, acum nu mai e...adică e moartă, Căprioara.

Adevărat vă spun că sunt fascinat de momentele de genul ăsta. Ce-l produce ? De ce apare? Unde se duce? Cine-i căprioara și de ce a murit ? Cred că acest caz vechi de când lumea, merită un pic de atenție. Este prea interesant și prea ciudat ca să nu ofere niște răspunsuri pe măsură.

Acum că v-am captat atenția în legătură cu Moartea Căprioarei, trebuie să vă spun că ce urmează mai jos sunt bănuielile și observațiile mele și de asta vă invit să analizați și voi subiectul.

În primul rând am observat că moartea lui Bambi nu apare doar în contexte sociale, și anume între oameni care n-au nimic în comun. Ea apare și în viața unui om când acesta nu are un scop. Atunci apare confuzia. Confuzia doare și duce la depresie. În cazul ăsta, omul își dorește să aibă ceva de făcut, să fie rotița din ceasul Elvețian, să fie cireașa de pe tort, ba chiar și blatul sau farfuria pe care se așează tortul, dar numai să fie ceva, pentru numele lui Dumnezeu !

Un alt posibil semn al moartei căprioarei este și plictiseala. Da, plictiseala. Este acel sentiment ce te ia de gât și-ți spune: am să te țin strâns și am să te fac să te simți ca o balegă frunză în vânt, până ce-mi dai ceva de făcut care să-mi placă ! M-auzi ? Acum !

După care, un smarthphone ce suportă Candy Crush, sau o carte, sau televizorul, sau un rebus, un scroll pe facebook-ceva, un clip pe youtube, sau un subiect interesant de gândit, o atenție-o măslină Doamne Iartă-mă, CEVA sau orice, rezolvă problema.

Acuma-i atunci…

Am impresia și mi-e frică să nu fie așa, dar mi se pare mie că toată lumea, inclusiv eu și tu, își crează viața peste moartea căprioarei. Nimeni nu vrea s-o înfrunte. Este prea dureros, sau așa credem.  Pur și simplu nu vreau să concep că am s-o privesc pe Bambi în ochi in timp ce moare.

Asta ar fi contra-intuitiv și contra a tot ceea ce ni se spune. Pentru ca noi trebuie să facem, trebuie să dregem, lucrurile trebuie să se întâmple și dacă asta nu se întâmplă...primim un fel de eroare la windows, un fel de breșă în sistem, un fel de ieșire din Matrix  – dacă-mi permiteți să folosesc o astfel de expresie.

Cum interpretez eu Moartea Căprioarei ?

Cred că această oribilă scenă  apare din cauza identificării omului cu mintea lui, grosso-modo spus. Mintea își dorește activitate, ea se plictisește, ea are o foame nemaipomenită pentru nou, trebuie să mestece ceva. Trebuie să aibă activitate. Trebuie să facă.

Identificarea omului cu programele mentale și automatismele ce se petrec în subconștient și nu ies la iveală, determină reacții asemănătoare cu ce am descris mai sus. Aș putea chiar spune că noi ucidem căprioara, adică mintea noastră se ferește de moment, îl evită cu orice preț.

Mai cred că noi, eu și tu, suntem mai mult decât mintea noastră, emoțiile sau fizicul nostru. Încă nu știu care-i natura E-ului adevărat, sau cum s-o experimentez, dar cred și mi s-a spus ca ea există.

Mindfullness, meditație, atenția la momentul actual, sau diverse exerciții spirituale au fost concepute de oameni care teoretic au experimentat starea E-ului pur. 

Eu personal nu știu încă un traseu exact cum s-ajung acolo, dar mă mișc pe bâjbâite ca mulți alții și încerc și să fiu odata. Da, să fiu.

Oricum, până una alta, noi oamenii obișnuiți va trebui să ne mulțumim cu momentele de genul ăsta, ieșite din comun, cum ar fi Moartea Căprioarei, pentru că altceva mai bun nu avem. Și când nu suntem conștienți de moartea căprioarei, ne vom bucura de toate distracțiile posibile, de la a scrie un articol pe blog, la a construi o motocicletă, sau mai știu eu ce.

În concluzie, nu știu. Dez-identificarea fața de minte? Poate. Meditație ? Poate. Întrebări mai bune? Poate. Complicate sunt căile Domnului.

Vă urez să studiați și voi aceste momente și să vă puneți întrebări, iar dacă aflați ceva să-mi spuneți și mie cum stă treaba.

Iar acum să încheiem pe o notă buna: 9 (10 nu dau, pentru că nimeni nu-i perfect, spunea un prof’ din facultate).

Scaunul de microbuz

Eram într-un microbuz, mă întorceam din Budapesta la Cluj. Era târziu, trecut de ora 2 noaptea. Ne apropiam de Oradea și mai aveam câteva ore bune de mers. Ațipisem sau așa ceva. Știi starea aia dintre somn și conștiență, când mintea o ia la goană pe pășune și nu-i mai nimeni s-o păzească. În fine, mă trezește un zgomot.

-blaasdlBLA BLA BLAnutesupăra Nu te supăra, NU TE SUPĂRA ! Strigă o doamnă din spate, tipului ce stătea în fața ei.

-După ce că ți-ai lăsat scaunul pe spate, te tot miști aici, da oare chiar nu-ți dai seama? NU TE SUPĂRA, dar ești insuportabil. Chiar ești insuportabil. Așa ceva...

Un scurt schimb de replici continuă între cei doi, cu doamna ieșind câștigătoare dintr-o confruntare ce nu-și avea rostul.

Se pare că tipul ăsta își lăsase scaunul (cum a făcut-o de fapt toată lumea) pe spate și asta o deranja pe doamnă. Poate fiindcă ea se afla pe ultimul rând de scaune și alea erau fixe, sau poate din alt motiv.

Ce vreau să spun cu asta?

Ei bine, dacă am învățat ceva în ultimul an jumătate din viață, acesta ar fi; importanța comunicării lucrurilor care mă deranjează, la momentul potrivit. Sau mai pe scurt, să spun ce am pe suflet, atunci când simt asta, sau cred asta.

În povestirea de mai sus, cred că ar fi fost mai eficient ca doamna să-i atraga atenția de când a început să se simtă inconfortabil. Nu să aștepte câteva ore ca tensiunea să crească și apoi să-și reverse nervii asupra omului.

Pare un lucru nesemnificativ, dar am fost martor din nou și din nou la astfel de scene, în care eram sau nu implicat. De multe ori chiar eu am fost paharul din care se revărsau nervii, și persoane apropiate au avut de suferit.

Mai ciudat este atunci când cineva își refulează nemulțumirea asupra ta și tu n-ai nimic de a face cu acuzele care ți se aduc.

Așadar am două idei de notat pentru viitor;

 1. Să spun mereu ce am pe suflet. Mai bine mai devreme decât mai târziu. Orice lucru care mă deranjează și încerc să-l ascund, se manifestă mai devreme sau mai târziu sub diverse forme distructive. Că-i vorba de o înjurătură sau un reproș sau o stare de anxietate, nu contează, cumva o să-și găsească calea spre suprafață.

 2. Răbdare. În cazul în care cineva are o reacție ca cea descrisă mai sus, vreau să am răbdare. Să nu întrerup persoana și să nu mă amestec în vârtejul de cuvinte aruncată de ea, chiar dacă ele dor. Am observat că de cele mai multe ori, prin simpla ascultare a ceea ce se vrea spus, fără să judec și fără să întrerup, dar mai degrabă să mă folosesc de înțelegere și empatie, se produce o transformare pentru ea, pot ajuta persoana în cauza doar prin ascultat și mă pot scuti și pe mine de nervi și o stare proastă.

De tine, dragă cititorule, era să uit. Ți-am spus și mai demult, stai cu spatele drept și ai grijă să bei destulă apă pe zi, 2 litri sau cât era? Cum altfel aș putea să te mai încânt? Da, ai dreptate, ai ajuns în zona ciudată a articolului, definită de limba engleză ca si mindfuck. Ca să ne cunoaștem mai bine aș vrea să-ți iei câteva secunde din timpul tău prețios și să mi te descrii telepatic.

Ok, deci ești genul de om care nu vrei să-ți iei câteva secunde să mi te descrii, și asta spune ceva să știi.

În sfârșit, cred că am nevoie de o prezență continuă de spirit pentru a putea învăța din fiecare situație, dar și de un șervețel în care să-mi suflul nasul pentru că am răcit.

La bună vedere. 

Ești norocos

Ca să înțelegem despre ce anume vreau să vorbesc azi, dă-mi voie să subliniez încă de la început trei lucruri; Un pistol cu apă de izvor, o pereche de mănuși din lână țesute de bunica și simțul umorului (în cantități neprevăzute).

Ah și aproape că era să uit, Dub Fx - I am that I am.

``23w4ed5rftgyuhjoikpl1238asyhd123asd5678sadgh-ăpșl,mn

Mai sus, dacă te întrebai, se pot vedea câteva caractere apăsate aiurea, sau acolo mi-am curățat tastatura de praf, cum crezi tu de cuviință.

Dar să revenim în prezent, adică mai jos.

Se spune că într-un tărâm îndepărtat trăia odată un rege bătrân care avea trei fiice. Fiecare dintre ele poseda un talent inedit.
Primei fete nu-i plăceau cititorii curioși de fel, așa că nu vru nici în ruptul capului să spună măcar două-trei lucruri despre ea.
A doua fată a regelui putea să vadă și să înțeleagă diferența dintre container și conținut, dintre om și acțiunile/vorbele/gândurile/sentimentele lui, fără să le confunde între ele.
A treea fată a rlgeului nu știa scrie corect.
A patra fată a regelui prefera, oarecum, să-ți însele așteptările cu privire la cum trebuie descris un personaj de poveste.
În sfârșit, pe cel de-al cincilea fiu al regelui, cel mai mic și mai viteaz dintre ele, îl găsim prins într-o bătălie clasică cu dragonul fioros cu 6 capete, învârtind pe de-asupra capului un paloș uriaș, mai apoi încheind această mică povestire fără prea mult tam-tam.

Ai observat cum dacă fraza are un curs continuu, dar pe care dacă brusc îl tai la un moment dat, poți să-l trezești chiar și pe cel mai plictisit cititor ce încă nu s-a prins de ce urmea. Ai observat ?

Destul de faină faza, așa-i? Mai poți s-o citești odată.

Întrucât am primit plângeri din partea unor cititori cu privire la lipsa unei idei centrale din această postare, în sensul în care am fost întrebat, 'care-i, man, ideea de fapt?', m-am decis să răspund înaintea gurilor rele din presă.

-Nu știu, man, de asta scriu și eu, ca să aflu. Man.

Oricum, teoretic și practic vorbind, este foarte important să-ți iei inspirația de undeva, dar poate în egală măsură este la fel de important să nu-ți pierzi cititorul în fraze prea lungi, ce se vor a fi elegante și să spună multe lucruri importante despre găuri negre și structura moleculară a unui atom (hah), pentru că nu toată lumea are răbdarea să citească de la început de mai multe ori, sau chiar într-un mod continuu această frază, așa cum ai făcut-o tu.

În sfârșit. Pe câinele vorbitor, Petrișor, îl găsim ultimul la înaintare, descris în ultima ideea din acest text. El lătra niște cuvinte albastre ce putea fi deslușite în felul următor:

- De ce iară-s ultimul strigat la înaintare? Și pentru ce te uiți la mine? Cu tine vorbesc ! Tu nu știai că mintea ta își face de cap fără tine ? Să știi că ești norocos că afli asta de la mine, un câine vorbitor, ești foarte norocoasă. Cum? De ce schimb genul? Lasă asta ! Tu n-auzi că nu ești mintea ta, că mintea ta gândește în tine, zic. Mă întorc în imaginația stăpânului meu. Da,da, chiar dacă ți se pare că n-ai înțeles mare lucru. Poate că o să înțelegi dacă ți-o sp-Ham. Ham-Ham. Haaaam. Ham Ham Ham. 


 Photo

Calea omului obișnuit

Când eram mai mic, mi-a spus tata un lucru ce mi-a rămas bine în cap, pentru ca mai apoi să iasă la iveală exact când trebuie, adică acum. Într-o după amiază caldă de vară mi-a spus că fiecare om are o poveste de spus, chiar și cerșetorul de pe stradă, iar dacă am avea răbdare să ascultăm ne-am dat seama că după fiecare om se poate scrie o carte.

Recent am terminat de citit Calea Luptătorului Pașnic de Dan Millman și am rămas plăcut impresionat și în același timp fascinat de relatările descrise acolo. Pentru cei care n-ați citit cartea încă, este vorba despre povestea autorului, fost campion mondial la gimnastică, care întâlnește un bătrân cu adevărat inedit într-o benzinărie, un fel de Buddha al zilelor noastre. Acesta din urmă, botezat ‘’Socrate’’ de către autor, pentru că era foarte înțelept, îl inițiază pe Dan într-o cunoaștere mai profundă a lumii și a sinelui, ajutându-l să-și învingă multe din frici și-l îndreaptă spre o cale care-l va ajuta să-și atingă adevăratul potențial.

[Aici trebuie să fac o pauză, pentru că-mi dau seama că nu ești destul de atent. Dacă tot ai intrat aici, ce-ar fi să citești până la capăt ce s-a scris aici cu atenția ridicată, din respect pentru dumneata, că doar n-ai intrat degeaba pe site. Ne-am înțeles?]

Ce vreau să spun mai departe este că nu toți avem șansa să dăm peste un Buddha la benzinărie și nici peste cineva care să ne poată ghida într-un mod atât de direct, Dar...

Dacă privesc bine în spate pot să-mi dau seama cum personal am fost ghidat de evenimente și persoane într-o anumită direcție mai mereu. Cred că există un Socrate pentru fiecare dintre noi. Că el nu se exprimă prin Buddha de la benzinărie, sau în orice fel de profesor în carne și oase, e partea a doua.

Consider că învățăturile și sugestiile de care avem nevoie fiecare în parte, sunt disponibile în fiecare moment. Depinde de mine și de tine cât de atenți suntem pentru a le putea recunoaște și înțelege. Iar dacă nu suntem capabili de recunoaștere și înțelegere, putem învăța cum s-o facem dacă mai întâi ne dorim lucrul ăsta.

Există un limbaj al mediului înconjurător, al corpului, al sentimentelor, al oamenilor, al întâmplărilor de orice fel, care depășește cu mult limbajul cuvintelor. Un limbaj universal pe care, permiteți-mi să-l numesc limbajul Naturii, dacă învățăm să-l înțelegem, ne va îmbunătății foarte mult existența. 

[Acum că ai ajuns la final am un exercițiu de gândit pe care va trebui să-l faci, pentru că știm amândoi că-i prea târziu să te oprești din citit.

Așadar, gândește-te doar cât de fără sens este ceea ce am scris mai sus pentru unele persoane, poate care au reușit să se și plictisească citind 

Iar acum gândește-te cum pentru alte persoane, textul, are tot sensul din lume în momentul ăsta. Imaginează-ți cum unii au reușit să-și trezească chiar și sentimente profunde în timp ce lecturau.

Întrebarea, așadar, este; cât sens are ce-i scris mai sus ?]

“There is no such thing as bad weather, only bad clothing”

Link pentru poza aici.

Altă ordine de idei

Gânduri către mine însumi, partea 200290.

În prima ordine de idei, îmi amintesc cum prin 2009 eram martor la o discuție interesantă. X își descria viziunea lui asupra cum ar trebui să arate o pensiune pe care el voia s-o construiască. Y n-a stat mult pe gânduri și a început să-i critice viziunea lui X asupra pensiunii, ba chiar să vină cu argumente de ce e proastă. Replica lui X mi-a rămas în cap până azi;

Why don't you build your own dream and leave mine alone?


Realizez tot mai mult că experiența mea numită viață nu are legătură atât de mult cu ce mi se întâmplă cât are cu modul în care văd eu ceea mi se întamplă. Cu alte cuvinte, îmi dau seama că ceea ce fac este la fel de important ca și modul în care fac un anumit lucru.

Mi s-a întâmplat să mă aflu într-un club împreună cu prietenii și cu muzica la maxim, dar să mă simt singur și ne la locul meu. Mi s-a întâmplat să fiu singur în natură și să mă aflu în extaz, să mă minunez de tot ce-i în jurul meu.

În altă ordine de idei, cred că-i mai important, spre exemplu, să lucrez la mecanismul care mă ajută să apreciez lucrururile, orice lucru și în orice situație, fără discriminare, decât să caut doar acele lucruri pe care le pot aprecia într-un anumit moment.

În și mai altă ordine de idei, vreau să învăț să apreciez orice moment și să take note of everything, nu în sensul de a analiza, dar mai mult în sensul de a simți totul în jurul meu, de a avea o experiență cât mai bogată când mă aflu în orice situație. Chiar și acum când eu scriu și tu citești.

În altă ordine de idei, cred că cineva care poate să se bucure de fiecare moment a găsit cheia fericirii. Dar asta înseamnă transcenderea gândului dualistic, în alte cuvinte, să nu mai existe o judecată în sensul de Bun/Rău. Iar asta înseamnă să renunț la frică. Dar una-i să scriu despre renunțarea la frică și alta-i să renunț la ea, să iubesc. Una-i să înțeleg mental asta și alta-i să realizez asta. Una-i să scriu despre un măr verde și alta-i să mușc fix în momentul ăsta dintr-un măr verde. Sau poate că-s una și același lucru.

În ultima ordine de idei, tu ai să fii de acord cu ceea ce am scris eu mai sus doar în măsura în care te identifici cu lucrurile cu care-mi bat eu capul în postul ăsta.

Cineva mi-a spus odată că space travelers are never in a hurry și mie mi-a plăcut asta.