Temet Nosce

γνῶθι σεαυτόν – Temet Nosce – Know Thyself – Cunoaște-te pe tine însuți

Înainte să fi știut că această maximă a stat la baza filozofiei lui Socrate. Înainte să fi știut că era una din cele trei inscripții în piatră ce se aflau la intrarea în templul lui Apollo din Delphi și înainte să înțeleg cât-de-cât cum și de ce să te exprimi pe tine însuți, după cum spunea Bruce Lee. Înainte să știu cum și de ce mă poate ajuta asta, înainte să fi știut ce însemnă toată povestea asta....

Ce făceam eu? Eu știam să joc Starcraft BroodWar. Trebuie să recunosc că știam să joc bine. Asta nu înseamnă nimic altceva, decât că mă jucam ca un disperat ore în șir. Cum spunea un camarad de joc, "Îmi folosesc doar jumătate de creier, pe cealaltă mi-am pierdut-o jucând Starcraft.".

Ca și statistici, aveam o medie de 180 APM (acțiuni pe minut, adică click-uri de la mouse + butoane apăsate de la tastatură), cu un maxim de ~300, adică undeva la 5 acțiuni pe secundă în momentele de maximă intesitate. La 20.000 de meciuri jucate (o estimare destul de vagă), am probabil vreo 3-4 ore/zi, lejer, poate mai mult, jucate in ăștia 4 ani. Cum să nu scriu repede la tastatură? Da, știam tot ce trebuie știut despre scena Starcraft din lume, știam cei mai buni jucători, urmăream concursurile din Korea LIVE, evident că am devenit în scurt timp un jucător competitiv, cam printre primii 10 din țară. 

Știam tot ce se poate ști despre cum să joci cu terranii, una din cele trei rase din joc, știam zeci de hărți pe care se desfășurau bătăliile pe de rost, strategii, toată logica și strategia jocului. Singurul motiv pentru care n-am fost cel mai bun era că mă aflam la liceu și din când în când mai ieșeam cu prietenii.

Visam strategii, gândeam strategii și îmi făceau o deosebită plăcere lucrurile astea. Dacă există un scop al vieții și el poate fi definit ca activitatea care-ți oferă cea mai multă plăcere, făcând o scurtă analiză, Starcraft s-ar ține cu dinții de podium. Nu am încercat droguri niciodată, dar jucând acest minunat joc, îmi pot imagina despre ce e vorba.

Ce vorbești de Socrate și să mă cunosc pe mine însumi când eu știam tot ce se poate despre Starcraft? La ce-mi trebuie mie...gata, gata. Glumeam.

Prin 2010, cariera mea de gamer se încheia. Rezultate? Odată am câștigat 50 de euro dintr-un concurs. Așa că Blizzard, îți mulțumesc că mi-ai oferit șansa de a-mi consuma câțiva ani și mulți neuroni cu produsul tău. Ha ha, probabil asta se întâmplă când nu cumperi jocul original. 

Norocul meu este că am scăpat cumva de asta. Cum? Habar nu știu, dar am înlocuit dependența de Starcraft cu cea de parkour în principiu. În timpul ăsta am început și să-mi pun tot felul de întrebări despre mine. Adică nu mă înțelege greșit, întrebări mi-am pus dintotdeauna, dar am fost prea leneș ca să-mi dau eu răspunsuri. Tot ce făceam era să reacționez în funcție de ce eram învățat, norocul meu c-am fost crescut bine..."bine" într-un sens general acceptat.

În fine, cumva m-am pornit pe drumul ăsta de autocunoaștere și, cum spunea Benjamin Franklin în engleză, ca să nu-i răpesc din farmec, "There are three things extremely hard: steel, a diamond, and to know one's self.". Bună asta, este? Este.

 S-au întâmplat un șir de lucruri interesante, pentru care mi-ar trebui o carte ca să le descriu pe toate. Coincidențele nu mai păreau coincidențe, se părea că Universul are ceva plan cu mine, sau poate doar m-am hotărât că voiam mai mult. Probabil n-o să aflăm niciodată.

Dintre lecțiile pe care le-am învățat, câteva aș vrea să trec în revistă. La început, am învățat să observ mai mult și să judec mai puțin. Am învățat să mă observ și să-mi observ obiceiuri, gânduri, reacții, într-un mod mult mai obiectiv decât o făceam înainte, dacă o făceam vreodată. Scara de valori mi s-a resetat, pur și simplu s-a pus alta în loc. Asta a fost una grea pentru mine, dar am renunțat complet la ideea de a fi bun din considerentul fricii de Dumnezeu. Pur și simplu ideea de Dumnezeu care înseamnă iubire și ideea de teama față de el, nu mai puteau conviețui. Am mai învățat că cu cât depinzi (emoțional) mai puțin de oameni, cu atât poți ajuta mai mult și oferi mai mult. Am mai învățat că invariabil ceea ce oferi, aia primești înapoi, doar că înmulțit. M-am dezvățat de vechea idee conform căreia "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi". M-am dezvățat să gândesc impulsiv. De exemplu, când cineva mă critica, obișnuiam să devin defensiv sau să critic înapoi. De ce aș fi ascultat? Sigur nu era loc de mai bine și persoana în cauză se înșela. Sigur.

Am învățat din cărți că fericirea adevărată nu-i condiționată, dar a trebuit să dau cu capul de "realitate" de câteva ori ca să pot înțelege, și nu știu câte vieți îmi mai trebuie ca să și aplic asta.

Dacă stau bine să mă gândesc, mai multe a trebuit să dezvăț, decât să învăț. Nu-i ca și cum drumul ăsta spre autocunoaștere m-a făcut să schimb ce trăiesc, dar mai cu seamă cum trăiesc experiența asta numită 'viață'. Am ajuns să cred că termenui de 'bine' și 'rău' sunt doar o invenție, o convenție, necesară deocamdată.

În fine, câte și mai câte aventuri. Ar părea că-i cel mai interesant drum pe care am apucat-o până acum, îți schimbă mereu lumina în care vezi lucrurile, devine tot mai pătrunzătoare și mai puternică. Unde mă duce? Probabil în țara piticilor din povestea lui Guliver, oricum, vă spun când ajung.

Și în fond și la urma urmelor, pe cine să cunosc dacă nu pe mine? Cu cine am de trăit până la sfârșit, dacă nu cu mine? Auzi tu dom'le, Starcraft!...dar a fost fain! Hah!

Până data viitoare te provoc să te gândești la un lucru care te face bucuros și de ce are efectul ăsta asupra ta. Pune-ți măcar de 3 ori întrebarea "De ce?" până când să identifici cauza.