Salturi în timp și spațiu: întâmplări de pe lângă nunta din Cana-Galilei

Toți oamenii de știință sunt și vor fi mereu recunoscători șoarecului de laborator fără de care multe descoperiri științifice nu ar fi fost niciodată posibile. Cinste lui și altor milioane de viețuitoare ucise în numele progresului.

           

Când extratereștrii Vulcanieni au descoperit tehnologia necesară ce permitea călătoria în timp și spațiu, vă puteți imagina că aveau nevoie de un cobai pe care să o testeze mai întâi. Se subînțelege că n-aveau la dispoziție șoareci de laborator (aceștia găsindu-se exclusiv în sistemul nostru Solar). "Ce subiect folosit pentru testările inițiale ar fi fost cel mai potrivit în călătoriile temporo-spațiale?" devenea una dintre cele mai importante întrebări cu care se confruntau Vulcanienii în colțul lor de Univers.

          La câteva mii de ani lumină depărtare, pe o planetă albastră, la umbra unui nuc bătrân, rezemat de un bolovan, cu un clop în cap și un pai în gură, Petrișor nu era deloc apăsat de greutatea unei asemenea întrebări. Ba din contră, scopul și grija lui cea mai mare din acel moment era pur și simplu să stea la umbră și cât mai departe de Soare. Ei bine, de cele mai multe ori planurile se pun în aplicare chiar dacă părțile implicate nu știu asta. Petrișor bineînțeles că nu știa asta. Ce nu mai știa el era că avea să pornească într-o aventură pe care Marco Polo ar fi dat amândouă Americile doar pentru a fi spectator, iar Jules Verne ar fi rezervat 21 de volume ca s-o relateze. În sfârșit, pentru a vă scuti de alte detalii, trebuie să știți că Vulcanienii și-au găsit într-un final un subiect viabil care să le ofere informațiile necesare despre călătoria în timp.

          Petrișor, sau Dublu-Roșu (cum îl mai numeau Vulcanienii, pentru că în perioada de observare a lui Petrișor, când el se juca la așa numitele "aparate" din satul natal, au remarcat cum el striga cu voce tare "Dublu-Roșu! Bagă-n casă!") era șoarecul de laborator perfect. Acesta era destul de încuiat încât să nu prezinte vreun pericol față de ordinea perfectă a Universului (în cazul în care ar fi vrut să facă ceva modificări în timp și spațiu), dar destul de inteligent încât să răspundă la comenzi simple cum ar fi fost cele date de colegii de muncă "Petrișor, adu' hârlețu'!".

După câteva răpiri nocturne și implanturi plasate tacticos sub piele, Dublu-Roșu, dacă vă vine să credeți, era gata de salturi în timp. Aceste salturi aveau să se desfășoare exclusiv noaptea fără ca Petrișor să-și aducă aminte de ele a doua zi, sau cel puțin așa era planul. Timpul și locul în care avea să se facă saltul erau determinate de intențiile și dorințele cele mai adânci ale lui Dublu-Roșu, practic acestea nu puteau fi știute dinaine.

           Vinul a fost una dintre plăcerile vinovate ale lui Petrișor de când se știa copil, atunci când pe furiș trăgea cu furtunul vin direct din butoi. Nu se știe exact modul de funcționare al dispozitivului care-l trimitea pe Dublu-Roșu în alt timp și spațiu, ce se știe totuși este că în prima noapte din lunga serie ce urma, Petrișor a fost trimis la vestita nuntă din Cana-Galilei, acolo unde Învâțătorul avea să înfăptuiască una dintre primele sale minuni.

           Deloc surprinzător, Petrișor era atât de beat după nici două ore de când aterizase la nuntă, încât atunci când s-a întâlnit cu Învățătorul tot ce i-a putut spune a fost "N...Nnn..noroc!". El nu putea vorbi și înțelege limba aramaică, dar putem deduce din context că semnul de "mai toarnă" era deja universal chiar și în vremea aceea. Două lucruri mai trebuiesc menționate aici. Odată că în toată nesăbuința lui, Petrișor reuși să-i certe pe apostoli și restul invitaților la nuntă pentru că nu-și făcură semnul crucii înainte să se apuce de mâncat, așa cum era el obișnuit să facă. A doua oară, și lucrul ăsta nu-i relatat în Biblie, Învățătorul n-ar mai fi fost nevoit să facă minunea cu transformarea apei în vin dacă Petrișor nu era prezent la nuntă (destul de logic dacă stăm puțin și reflectăm).

Vulcanienii s-au văzut nevoiți să facă o pauză de 3 nopți până să-l trimită pe Dublu-Roșu în altă excursie. Acest lucru nu se întâmpla din cauza tehnologiei Vulcaniene (aceasta funcționa precum un ceas Elvețian), ci din cauza mahmurelii lui Petrișor care l-a ținut la pat timp de 28 de ore în continuu. Când în sfârșit șoarecul de laborator era apt de lucru, după rugăciunea de seară și o rapidă tranziție în starea REM de somn, acesta fu' teleportat unde? Era teleportat în viitor.

            În viitor, ce să vezi? Dublu-Roșu se afla într-un fel de amfiteatru (ce semăna mai mult a teatru din Grecia Antică, dar Petrișor n-avea cum să știe asta). Mai mulți tineri stăteau în semicerc și în fața lor, un personaj misterios cu robă lungă și glugă pe cap le vorbea pe un ton prietenos dar serios:
          Omenirea n-a fost tot timpul la fel de inteligentă și prietenoasă cum este în zilele noastre. În trecut, exista așa numita 'sclavie', ceea ce presupunea că un om putea să dețină un alt om, și să-l folosească după bunul plac pentru orice întrebuințare, ca pe o unealtă. Le-au trebuit multe mii de ani și războaie ca să treacă peste acest prost obicei. Iar apoi continuă: Alt detaliu rușinos din istoria omenirii este că oamenii, la fel ca și în perioada sclavagistă, țineau închise animale și le creșteau pentru a le ucide și apoi mânca, acest lucru părându-li-se perfect normal și moral. Asta până când oamenii să ajungă la concluzia că doar împreună, așa cum crengile, frunzele, scoarța și seva unui copac conlucrează pentru bunăstarea întregului, adică a Planetei Pământ, vor mai putea ei supraviețui. Au trecut prin mari suferințe care le-au servit drept învățăminte dureroase. Dar uite că în sfârșit apucăm să vedem...
          Aici, deja Dublu-Roșu era plictisit groaznic și se văzu nevoit să întrerupă lectura:
Fie-mi cu iertare dom' profesor, nu vreau să întrerup discuția despre copaci și așa...dar nu știe careva cumva unde pot găsi o șaormerie și un magazin non-stop ca să-mi iau un pachet de țigări?

Salturile temporo-spațiale înapoi în patul lui Dublu-Roșu se întâmplau foarte repede. Dublu-Roșu era pur și simplu materializat înapoi în pat, după care i se ștergea memoria din noaptea cu pricina (și dacă nu i s-ar fi șters, mare diferență n-ar fi fost, dar Vulcanienii erau precauți).

         Într-una din nopți, pe când adormi mai devreme decât de obicei (și asta pentru că mâncă prea mult), Dublu-Roșu a fost teleportat în vremea lui Marc Aureliu. Nu s-a teleportat acolo pentru a-i asculta înțelepciunea pentru care era vestit împăratul, sau pentru a învăța de la el vreo tactică de atac cu cavaleria, dar pentru că unul din generalii apropiați ai lui Aureliu avea o soție extrem de frumoasă  și unul din visele neîmplinite ale lui Dublu-Roșu era să cunoască intim o femeie. Oricum n-a reușit să facă asta atunci, a reușit totuși să fie aproape ucis de una dintre gărzile împăratului. Cum s-a întâmplat una ca asta vă întrebați?
          Ei bine, când Împăratul grăise cu voce tare unul din gândurile sale celebre (ce mai târziu au ajuns adunate la un loc în cartea "Gânduri către mine însumi") și anume "Mai bine își folosește timpul cel care nu dă atenție la ce zice, face sau gândește vecinul și care preferă să se concentreze asupra propriilor sale acțiuni pentru a le face drepte și sfinte", Petrișor facu un comentariu monumental;
          Este drept că-i bine să-ți vezi de treabă, pentru că treaba-i sfântă așa lăsată ea de Dumnezeu, dar când cineva se tot bagă în treaba ta, atunci dumneata poți liniștit să-l înjuri de mamă că și așa înseamnă că-i prost. Păi nu-i așa? Așa-i...continuă Petrișor pe un ton țanțos. În momentul următor, Dublu-Roșu se văzu, fără voia lui, îngenunchiat și cu o sabie ce i se apropia vertiginos de gât. Noroc cu Vulcanienii care erau atenți la toată scena, Petrișor a fost săltat înapoi în viitor.

          Câteva sute de nopți mai târziu și Vulcanienii aveau toate informațiile necesare legate de călătoriile în timp și spațiu. Efectele salturilor temporo-spațiale asupra lui Petrișor, spre surprinderea Vulcanienilor, îl făcură mai puțin prost. Acesta își cumpără o periuță de dinți, pe care o mai și folosea din când în când, își înlocuise chiar și obiceiul de a se juca la aparatele din sat, cu integramele. Peste câtiva ani, Dublu-Roșu, care era încă sub observația Vulcanienilor, discuta peste gard cu vecina:
           "Auzi Letiția, nici nu contează așa de mult cu cine votăm, îți spun eu, dacă mâine și poimâine noi tot la fel de proști rămânem...salut pensie mai mare și drum asfaltat prin sat, că Guvernanții ăștia or fi dumnealor mai educați ca noi, dar de hoți, îs tot la fel. Mă-nțelegi cum zic? Că-i drept, peștele tot de la cap se împute, dar noi -cum s-ar zice-, suntem coada...și atunci hai să dăm din coadă cum dau vulturii din aripi. Noi singuri trebuie să ne ridicăm, Letiția! Noi singuri!" Dar Letiția a pierdut șirul argumentelor pe la cuvântul pensie, când brusc și-a amintit de poștașul ce trebuia să ajungă cu pensia de abia peste o săptămână.

Poza ©

Povestea celui mai bogat om de pe Pământ.

        Într-o bună dimineață, Știl se săturase. Așa începe povestea celui mai bogat om de pe Pământ și din Universul cunoscut.

Știl se săturase de viață. Se sătura de sunetul zgomotos al orașului, se sătura de aceeași oameni cu care se întâlnea zi de zi și pe care el îi numea prieteni (este vorba de trei oameni în speță, unul era un văr de gradul doi și celălalt era un amic din generală care-i cerea bani împrumut câteodată, al treilea era maică-sa). Știl se săturase de trezitul de dimineață, se săturase de trezitul de după amiază, se săturase și de dormit. Știl devenise un om plictisit, și dacă măcar ar fi știut să înjure, asta l-ar mai fi salvat de la plictiseală, dar el nu știa să înjure pentru că părinții lui l-au învățat de mic cum înjurăturile sunt un păcat (și asta-i de rău, argumentau ei, ba chiar strigător la Cer).
         De unde știu că nu-i convenea plictiseala, vă întrebați? Pentru că altfel n-avea el ce căuta în vizită la cea mai mare vrăjitoare din țară, la care ajunsese atunci când în wc-ul public din gară, citi într-un ziar la mica publicitate; "Pentru dezlegare de farmece, bogăție, fericire și noroc apelați cu încredere la Doamna Felicia''.
        
Știl voia mai mult, voia să fie fericit.

          Să nu înțelegeți greșit. Știl era un om cult și cu scaun la cap, era un om cu stil la urma urmei, educat și bine crescut. La fel ca orice om în căutarea fericirii, a trecut prin mai multe etape până când s-ajungă la ultima, adică la farmece și vrăjitorii.
          Știl, în primă fază, a încercat să se facă prieten cu băutura, dar nu-i reușise mare lucru după cum reiese din următoarele relatări; 
          Multe povești auzise în anii de liceu și facultate, pentru că Știl era un om cu facultate la urma urmei, despre Jack și J.B, despre vinuri aromate și despre vișinate, despre distracție și libertate, nopți legendare, femei aproape dezbrăcate, multă miere și lapte, dezmăț, fericire, sau poate -Cine știe, Doamne ajută- sex și veselie.
          Astfel îl găsim pe Știl la locul faptei, adică la bar, unde încearca să experimenteze un amestec de băuturi puternice, numit și cocktail. De ce puternice? Odată pentru că adunate, costau undeva la 114 lei (La En-gros prețul era 114 lei și asta era considerat Pont de proprietarii de crâșme de lux, pe când la bar, cocktail-ul se transforma magic în 245 lei + TVA ) și a doua oară, pentru că toate băuturile adunate erau egale cu fix 82.7° (băutură puternică).
          Ideea este că pe Știl, în scurta lui incursiune în lumea de noapte, seara îl găsea la bar valorizându-și și apoi bându-și economiile, iar miezul nopții îl găsea tot la bar, dar cu mult mai puțină prezență de spirit (adică beat) și cu o grămadă de oameni pe lângă el care închinau în cinstea lui și a generozității sale nemărginite (oameni care nu-i știau numele, așa că-i spuneau simplu -prietenaș-) . 
          Ceea ce se știe sigur este că dimineața îl găsea mereu dormind sub masă și cu mai puțini bani în posesiune dar și cu oameni care-i apreciau generozitatea pe lângă el.
          Asta fu scurta incursiune a lui Știl în lumea dubioasă a cocktailurilor și a prietenilor de-o seară, incursiune care-l costase pe Știl în final o mașină de spălat (calitatea A+, preț second-hand) și fondul de pensii pe 7 ani, dar Știl nu se lăsa cu una cu două.
          
Știl încercă să devină medic ginecolog. Da, ați auzit bine, vru să devină medic ginecolog din mai multe motive. Unul dintre ele fiind marea lui plăcere vis-a-vis de picioare, și ăsta nu era singurul motiv. Oricum, ideea este că medic ginecolog n-a ajuns, dar a reușit să ajungă ajutor de medic veterinar la montarea artificială a bovinelor. Putem spune că Știl n-a făcut o carieră în afacerea asta de montare, dar a căpătat experiență și poate ceva mai mult curaj când venea vorba de treburi gospodărești.
          Știl încercă la un moment dat să devină salvamar pe o plajă privată, crezând că apa sărată -cu proprietățile-i benefice- îl va ajuta să-și revină. Ghinion, după cum află și Știl, pentru a deveni salvamar ai nevoie în primul rând să știi să înoți, iar el nu știa acest lucru având pe de-asupra și-o frică de valuri. În sfârșit, când Știl încercă pur și simplu să intre în apa de mare, ca noi toți oamenii de rând, un simplu turist, descoperi cu stupoare că-i alergic la apa de mare. 
          Cu altă ocazie încercă, pentru că auzise discuții la colegii de muncă, să devină un Gamer profesionist de DotA (joc online pe calculator, care-l joacă studenții cu precădere în sesiune). În scurta lui carieră de Gamer, Știl nu reușise să se conecteze la vreun server de DotA, pentru că ar fi avut nevoie de conexiune la internet, iar cu această lucrare Diavolească, el nu era de acord. Ce reușise era totuși să rețină jumătate din eroii din DotA pe-de-rost, cu abilități speciale cu tot și asta doar din discuțiile la care trăgea cu urechea în pauzele de cafea de la birou. Imaginați-vă doar ce-ar fi însemnat o conexiune de mare viteză la internet pentru cariera de Gamer profesionist a lui Știl. El se gândise și la un nume pentru user-nameul ce și l-ar fi creeat, Știlozaur, pentru că dădea impresia de agresivitate. Ei bine, n-a fost să fie.
           După multe alte încercări, de la a fora după petrol în Carpați la a fi un vero Gigolo Italiano (stilul clasic a lui Giacomo Casanova), care n-au făcut decât să-i afunde și mai tare plictiseala și depresia ce tocmai o experimenta, Știl cugetă pentru câteva minute și se gândi că un sandwich (cu mult sos de usturoi) din gară, îl va ajuta s-o mai dreagă puțin, sau măcar să-i astâmpere foamea.
            De ce vă relatez despre sandwich-ul din gară și ce legătură are el cu povestea în sine? Nu vă relatez despre el datorită gustului și nici proprietăților nutritive ce lipseau cu desăvârșire, dar pentru că sandwichul ăsta era motivul pentru care Știl stătea de 42 de minute pe un wc în gară atunci când ochii îi cazură pe ziarul cu pricina. Adică ziarul cu anunțul de la mica publicitate a doamnei Felicia. 
           Felicitări și bine-ați venit, vă așteptam! Astea au fost primele cuvinte rostite de Felicia, atunci când cei doi s-au cunoscut într-un loc cu puțină lumină și un aer cam îmbâcsit, ca un fel de sufragerie în care se fumase prea mult timp. 
           Știl era sigur pe el, mergea la sigur la urma urmei, dai un ban, dar stai în față se gândea el. Chiar dacă în sinea lui se ruga lui Dumnezeu să fie iertat pentru sacrilegiului comis, adică să meargă în casa slujitorului Diavolului, dorința de a fi bogat (care luă naștere în urma multor ani și încercări de a fi fericit, ce aproape-l târî la capătul puterilor) era mai puternică decât frica de pedeapsă.
         
Iar când dorința este mai mare decât frica, dragii mei, ia naștere acțiunea. Acțiunea ce-l anima pe Știl și hotărârea lui de neclintit, l-au dus dintr-un capăt într-altul al țării, tocmai la Doamna Feli (cum era cunoscută ea de prietenii apropiați) care nu mai era la prima tinerețe, dar nici la a doua. Acțiunea și dorința lui Știl erau congruente și paralele în același timp. Ambele spuneau același lucru și Știl era complet de acord cu asta, după cum reiese:
           Doamna Felicia, am înțeles că puteți să faceți un om bogat dintr-un om sărac. Ei bine, eu nu sunt neapărat un om sărac, așa că ar trebui să vă fie mai ușor, spuse Știl cu stil. Eu vreau să fiu bogat și nu vreau să fiu bogat peste 20 de ani, vreau să fiu bogat acum, sau mă rog, mâine cel târziu. Vreau asta așa cum Sahara vrea apă, vreau asta așa cum Romea o voia pe Jiana (așa este, Știl nu citise niciodată Shachespeare și nici nu știa cum se scrie corect). Vreau asta, doamna Felicia, chiar dacă ăsta-i ultimul lucru pe care o să-l am, adică să fiu bogat, pentru că să fiu bogat înseamnă să fiu fericit.
            La auzul acestei declarații, doamna Felicia nici nu clipi, deși fu profund impresionată de sinceritatea și devotamentul acestui domn Știl, dar și de prostia lui ieșită din comun. 
            Stai jos, dragă Știl și închide-ți ochii, spuse doamna Feli. Insesizabil, mai apoi, apăsă butonul de LAY (P-ul era șters de trecerea anilor) a casetofonului vechi, pe care scria made in Cuba și acesta cântă nu orice muzică, dar muzică veche turcească.
            Știl fu' atât de ascultător și relaxat (sau obosit), încât muzica veche turcească redată de casetofonul și mai vechi cubanez, îl băgă într-o transă adâncă (ca și ridurile doamnei Feli). 
            Între timp, doamna Felicia obișnuită fiind cu muzica, merse la bucătărie să-și facă o cafea neagră fără zahăr (pe care s-o ghicească mai încolo din ceașca-i preferată de citit) și să se gândească la zilele de glorie dinaintea anilor 90' când înca mai vedea fără ochelari și putea liniștită să citească și ghicească 30 de palme pe zi, și asta fără pauză de masă.
             În sfârșit, ce nu știa doamna Feli și nici măcar Știl, este că Arhanghelul Mihail, în toată-i bunăvoința-i și mila-i mare, era martor la toată scena și mârșăvăria pusă la cale de doamna Feli, dar și la -să-i spunem pe nume- prostia și naivitatea lui Știl. Astfel că, contrar tuturor așteptărilor și dispozițiilor primite de mai SUS (și prin sus mă refer la reguli venite direct de la Boss, din raiul cel mai de sus), Arhanghelul Mihail se hotărî să-i explice și să-i arate, în starea de transă sub care se afla Știl, ce înseamnă să fii bogat cu adevărat. 
            Începu Arhanghelul Mihail să-i arate lui Știl, ca într-un vis foarte clar, un copil ce se bucura de o floare. Copilul admira floarea și se bucura într-adevăr de ea, dar nu oricum, el se bucura cu bucuria mamelor ce își revăd fiii ce se întorc din război, cum se bucură alpiniștii când ajung în vârful Everest, în sfârșit, cum se bucurau Steliștii la finala din 1986.
            În următoarea scenă arătată lui Știl, o ploaie mare de vară se porni și-l udă leoarcă pe copil dar și pe floare. Contrar așteptărilor, micul fecior nu începu să plângă, dar nici să protesteze contra ploii, sau să devină ursuz (cum era obiceiul oamenilor din timpul lui Știl) și să concluzioneze "O, dar ce vreme urâtă". Nu. Copilul căscă ochii mari și începu să sară, împreună cu bucuria ce-l cuprindea, cât putea de tare, începu să râdă și să aplaude, ba chiar ar fi dansat și cântat ca și Frank Sinatra în ploaie, dacă ar fi fost puțin mai mare și ar fi știut versurile. 
            I se mai arătă un profesor care era luat în continuu peste picior de niște elevi hazlii, dar el nu arăta nici urmă de enervare sau supărare, pentru că avea capacitatea de a vedea în spatele măștilor afișate de elevi. Profesorul, un fel de mr. Bean, amestecat cu Indiana Jones și Einstein, plus stăruința lui Ghandi, demonstra infinită răbdare și compasiune în fața elevilor puși pe șotii și îi dezarma pe fiecare cu o doză bună de umor. Caracteristicile exprimate de profesor în spatele căruia sălășluia bucuria și arta de a preda cu drag, îl impresionară pe Știl, care nu era obișnuit cu asemenea excelență, decât poate (și aici o foarte vagă paralelă trasă) în meciurile de poker pe care le mai urmărea la TV din când în când.
            Lui Știl i se arătă o enciclopedie de exemple, alese pe sprânceană de Mihăiță (cum îi spuneau tovarășii îngeri domnului Arhanghel Mihail) și toate acestea pe durata întregii casete cu muzica veche turcească a doamnei Felicia. Și cum timpul din dimensiunile superioare, în care Știl a ajuns din greseală, se dilată cu 10 la puterea a 13-a față de dimensiunea normală în care operăm noi, imaginați-vă doar că 48 de minute de muzică turcească, înmulțite cu 10^13, înseamnă cam cât este soarele pentru Pâmânt.
             În fine, după o cafea neagră fără zahăr și câteva amintiri din epoca de glorie trecute în revistă de doamna Feli, ea reveni în sufragerie, unde lui Știl îi curgea saliva din gură pentru că dormea dus pe scaun, cu spatele drept și cu capul în piept (obicei rămas din grădiniță).

             Doamna Felicia îl lăsa să doarmă peste noapte în sufragerie, ba chiar îi făcu și un mic dejun copios de dimineață (ceai de sfeclă cu magiun de pere), în ideea în care își mai motivă cumva suma exorbitant de mare (230$) obținută de la Știl pentru serviciul oferit, adică frecție la picior de lemn pe muzică turcească (sau așa credea ea).

            

Știl se trezi și plecă de la vrăjitoare fără să înțeleagă prea multe și fără să pună întrebări, spre fericirea lui Feli care se văzu scutită de explicațiile de genul: ai răbdare, norocul vine când nici nu te aștepți...și alte zicale înțelepte. Creierul lui Știl nu era atât de performant încât să-i aducă la suprafață amintiri atât de adânci precum cele trăite cu o noapte mai devreme, dar a putut să-i aducă totuși la suprafață câteva cuvinte din melodia de 48 de minute ce spuneau "yolu aşk yoludur", dar pe care nici el, ca și noi, nu le le putea înțelege.

             În acea după amiază, Știl, aflându-se în unul din clasicele episoadele numite -privitul în gol prin supermarket-, gustă o măslină oferită gratuit spre degustare în fiecare joi la raionul de cărnuri și brânzeturi.             
             Imposibilul se întâmplă. Știl se înecă cu o măslină, rămase fără aer, nimeni să-l observe, nimeni să-l ajute, nu putea scoate niciun sunet pentru că măslina era mare și căile respiratorii ale lui Știl erau mici (de asta cariera de tenor pe care o incercase mai devreme n-a fost una de succes). Știl se îndrepta cu viteză mare spre podeua-i de sub picioare și nimic nu-l putea opri s-o lovească cu putere, dar complet fără vlagă.             
             Conform legilor nescrise ale Mamei Naturi, sau ale lui Allah, după cum preferați, când un om este aproape de moarte, viața i se va derula prin fața ochilor la mare viteză. Da, tocmai acest lucru i se întâmpla lui Știl care cădea cu stil, și toate scenele de când era un mic bebe până la doamna Feli, le revedea pe un monitor HD-3D, în căderea-i spre podea (și acest lucru era posibil deoarece 10^13 * 3s -cât dura căderea- înseamnă ceva timp). Pe lângă toate amintirile se mai adăugau și viziunile arătate de Arhanghelul Mihail + explicația Bogăției de final primită de la însuși sfântul Arhanghel ce spunea în felul următor:                            Bogăția, dragă Știl, nu înseamnă să faci ceva anume sau să deții un lucru (care speri dumneata, te va face fericit, opusul lui plictisit, așa cum ai fost o viață aproape întreagă), -dar să faci orice- deținând o anume stare de spirit rezultată din atenția acordată pentru ceea ce se nimerește să faci în orice moment ales de tine. (sau ce faci să faci cu stil, pe înțelesul lui Știl)             
            În momentul următor, Știl lovi podeaua cu stil, măslina își croi loc afară din gura-i tușindă. Știl rămase, cu greu, în viață.         
            Trezit după câteva minute, era conștient, memoria începe să-i revină. O bucurie spontană îl cuprinse și apoi un râs lăuntric își făcu loc afară din plămânii lui Știl, după mult timp de stat la întuneric. Știl era fericit, în sfârșit era fericit. Putea să prețuiască fiecare clipă și nici măcar nu-l costa nimic. Putea să aprecieze și să zâmbească, aparent fără motiv, orice clipă din ce era odată viața lui plictisitoare. Când ieși din supermarket, dădu ochii cu un câine al străzii cu care se luă la joacă în patru labe.
             În curând era înconjurat de o grămadă de oameni și mulți copii. Unul dintre copii spuse "mamii, mamii, vreau să mă joc și eu cu ei!", dar mama responsabilă cu buna creștere a copilului ei spuse "omul ăsta e țicnit, n-are niciun pic de stil, probabil e nebun" ...daca-r fi știut și ea, dar n-a știut.                          Știl devenise bogat cu stil, pe muzică turcească și pe filme alese de însuși Mihăiță, Divin de bogat cum ar spune unii, sau doar un tâmpit-nebun cum ar spune alții.
     


Poza ©