Salturi în timp și spațiu: întâmplări de pe lângă nunta din Cana-Galilei

Toți oamenii de știință sunt și vor fi mereu recunoscători șoarecului de laborator fără de care multe descoperiri științifice nu ar fi fost niciodată posibile. Cinste lui și altor milioane de viețuitoare ucise în numele progresului.

           

Când extratereștrii Vulcanieni au descoperit tehnologia necesară ce permitea călătoria în timp și spațiu, vă puteți imagina că aveau nevoie de un cobai pe care să o testeze mai întâi. Se subînțelege că n-aveau la dispoziție șoareci de laborator (aceștia găsindu-se exclusiv în sistemul nostru Solar). "Ce subiect folosit pentru testările inițiale ar fi fost cel mai potrivit în călătoriile temporo-spațiale?" devenea una dintre cele mai importante întrebări cu care se confruntau Vulcanienii în colțul lor de Univers.

          La câteva mii de ani lumină depărtare, pe o planetă albastră, la umbra unui nuc bătrân, rezemat de un bolovan, cu un clop în cap și un pai în gură, Petrișor nu era deloc apăsat de greutatea unei asemenea întrebări. Ba din contră, scopul și grija lui cea mai mare din acel moment era pur și simplu să stea la umbră și cât mai departe de Soare. Ei bine, de cele mai multe ori planurile se pun în aplicare chiar dacă părțile implicate nu știu asta. Petrișor bineînțeles că nu știa asta. Ce nu mai știa el era că avea să pornească într-o aventură pe care Marco Polo ar fi dat amândouă Americile doar pentru a fi spectator, iar Jules Verne ar fi rezervat 21 de volume ca s-o relateze. În sfârșit, pentru a vă scuti de alte detalii, trebuie să știți că Vulcanienii și-au găsit într-un final un subiect viabil care să le ofere informațiile necesare despre călătoria în timp.

          Petrișor, sau Dublu-Roșu (cum îl mai numeau Vulcanienii, pentru că în perioada de observare a lui Petrișor, când el se juca la așa numitele "aparate" din satul natal, au remarcat cum el striga cu voce tare "Dublu-Roșu! Bagă-n casă!") era șoarecul de laborator perfect. Acesta era destul de încuiat încât să nu prezinte vreun pericol față de ordinea perfectă a Universului (în cazul în care ar fi vrut să facă ceva modificări în timp și spațiu), dar destul de inteligent încât să răspundă la comenzi simple cum ar fi fost cele date de colegii de muncă "Petrișor, adu' hârlețu'!".

După câteva răpiri nocturne și implanturi plasate tacticos sub piele, Dublu-Roșu, dacă vă vine să credeți, era gata de salturi în timp. Aceste salturi aveau să se desfășoare exclusiv noaptea fără ca Petrișor să-și aducă aminte de ele a doua zi, sau cel puțin așa era planul. Timpul și locul în care avea să se facă saltul erau determinate de intențiile și dorințele cele mai adânci ale lui Dublu-Roșu, practic acestea nu puteau fi știute dinaine.

           Vinul a fost una dintre plăcerile vinovate ale lui Petrișor de când se știa copil, atunci când pe furiș trăgea cu furtunul vin direct din butoi. Nu se știe exact modul de funcționare al dispozitivului care-l trimitea pe Dublu-Roșu în alt timp și spațiu, ce se știe totuși este că în prima noapte din lunga serie ce urma, Petrișor a fost trimis la vestita nuntă din Cana-Galilei, acolo unde Învâțătorul avea să înfăptuiască una dintre primele sale minuni.

           Deloc surprinzător, Petrișor era atât de beat după nici două ore de când aterizase la nuntă, încât atunci când s-a întâlnit cu Învățătorul tot ce i-a putut spune a fost "N...Nnn..noroc!". El nu putea vorbi și înțelege limba aramaică, dar putem deduce din context că semnul de "mai toarnă" era deja universal chiar și în vremea aceea. Două lucruri mai trebuiesc menționate aici. Odată că în toată nesăbuința lui, Petrișor reuși să-i certe pe apostoli și restul invitaților la nuntă pentru că nu-și făcură semnul crucii înainte să se apuce de mâncat, așa cum era el obișnuit să facă. A doua oară, și lucrul ăsta nu-i relatat în Biblie, Învățătorul n-ar mai fi fost nevoit să facă minunea cu transformarea apei în vin dacă Petrișor nu era prezent la nuntă (destul de logic dacă stăm puțin și reflectăm).

Vulcanienii s-au văzut nevoiți să facă o pauză de 3 nopți până să-l trimită pe Dublu-Roșu în altă excursie. Acest lucru nu se întâmpla din cauza tehnologiei Vulcaniene (aceasta funcționa precum un ceas Elvețian), ci din cauza mahmurelii lui Petrișor care l-a ținut la pat timp de 28 de ore în continuu. Când în sfârșit șoarecul de laborator era apt de lucru, după rugăciunea de seară și o rapidă tranziție în starea REM de somn, acesta fu' teleportat unde? Era teleportat în viitor.

            În viitor, ce să vezi? Dublu-Roșu se afla într-un fel de amfiteatru (ce semăna mai mult a teatru din Grecia Antică, dar Petrișor n-avea cum să știe asta). Mai mulți tineri stăteau în semicerc și în fața lor, un personaj misterios cu robă lungă și glugă pe cap le vorbea pe un ton prietenos dar serios:
          Omenirea n-a fost tot timpul la fel de inteligentă și prietenoasă cum este în zilele noastre. În trecut, exista așa numita 'sclavie', ceea ce presupunea că un om putea să dețină un alt om, și să-l folosească după bunul plac pentru orice întrebuințare, ca pe o unealtă. Le-au trebuit multe mii de ani și războaie ca să treacă peste acest prost obicei. Iar apoi continuă: Alt detaliu rușinos din istoria omenirii este că oamenii, la fel ca și în perioada sclavagistă, țineau închise animale și le creșteau pentru a le ucide și apoi mânca, acest lucru părându-li-se perfect normal și moral. Asta până când oamenii să ajungă la concluzia că doar împreună, așa cum crengile, frunzele, scoarța și seva unui copac conlucrează pentru bunăstarea întregului, adică a Planetei Pământ, vor mai putea ei supraviețui. Au trecut prin mari suferințe care le-au servit drept învățăminte dureroase. Dar uite că în sfârșit apucăm să vedem...
          Aici, deja Dublu-Roșu era plictisit groaznic și se văzu nevoit să întrerupă lectura:
Fie-mi cu iertare dom' profesor, nu vreau să întrerup discuția despre copaci și așa...dar nu știe careva cumva unde pot găsi o șaormerie și un magazin non-stop ca să-mi iau un pachet de țigări?

Salturile temporo-spațiale înapoi în patul lui Dublu-Roșu se întâmplau foarte repede. Dublu-Roșu era pur și simplu materializat înapoi în pat, după care i se ștergea memoria din noaptea cu pricina (și dacă nu i s-ar fi șters, mare diferență n-ar fi fost, dar Vulcanienii erau precauți).

         Într-una din nopți, pe când adormi mai devreme decât de obicei (și asta pentru că mâncă prea mult), Dublu-Roșu a fost teleportat în vremea lui Marc Aureliu. Nu s-a teleportat acolo pentru a-i asculta înțelepciunea pentru care era vestit împăratul, sau pentru a învăța de la el vreo tactică de atac cu cavaleria, dar pentru că unul din generalii apropiați ai lui Aureliu avea o soție extrem de frumoasă  și unul din visele neîmplinite ale lui Dublu-Roșu era să cunoască intim o femeie. Oricum n-a reușit să facă asta atunci, a reușit totuși să fie aproape ucis de una dintre gărzile împăratului. Cum s-a întâmplat una ca asta vă întrebați?
          Ei bine, când Împăratul grăise cu voce tare unul din gândurile sale celebre (ce mai târziu au ajuns adunate la un loc în cartea "Gânduri către mine însumi") și anume "Mai bine își folosește timpul cel care nu dă atenție la ce zice, face sau gândește vecinul și care preferă să se concentreze asupra propriilor sale acțiuni pentru a le face drepte și sfinte", Petrișor facu un comentariu monumental;
          Este drept că-i bine să-ți vezi de treabă, pentru că treaba-i sfântă așa lăsată ea de Dumnezeu, dar când cineva se tot bagă în treaba ta, atunci dumneata poți liniștit să-l înjuri de mamă că și așa înseamnă că-i prost. Păi nu-i așa? Așa-i...continuă Petrișor pe un ton țanțos. În momentul următor, Dublu-Roșu se văzu, fără voia lui, îngenunchiat și cu o sabie ce i se apropia vertiginos de gât. Noroc cu Vulcanienii care erau atenți la toată scena, Petrișor a fost săltat înapoi în viitor.

          Câteva sute de nopți mai târziu și Vulcanienii aveau toate informațiile necesare legate de călătoriile în timp și spațiu. Efectele salturilor temporo-spațiale asupra lui Petrișor, spre surprinderea Vulcanienilor, îl făcură mai puțin prost. Acesta își cumpără o periuță de dinți, pe care o mai și folosea din când în când, își înlocuise chiar și obiceiul de a se juca la aparatele din sat, cu integramele. Peste câtiva ani, Dublu-Roșu, care era încă sub observația Vulcanienilor, discuta peste gard cu vecina:
           "Auzi Letiția, nici nu contează așa de mult cu cine votăm, îți spun eu, dacă mâine și poimâine noi tot la fel de proști rămânem...salut pensie mai mare și drum asfaltat prin sat, că Guvernanții ăștia or fi dumnealor mai educați ca noi, dar de hoți, îs tot la fel. Mă-nțelegi cum zic? Că-i drept, peștele tot de la cap se împute, dar noi -cum s-ar zice-, suntem coada...și atunci hai să dăm din coadă cum dau vulturii din aripi. Noi singuri trebuie să ne ridicăm, Letiția! Noi singuri!" Dar Letiția a pierdut șirul argumentelor pe la cuvântul pensie, când brusc și-a amintit de poștașul ce trebuia să ajungă cu pensia de abia peste o săptămână.

Poza ©

Povestea celui mai bogat om de pe Pământ.

        Într-o bună dimineață, Știl se săturase. Așa începe povestea celui mai bogat om de pe Pământ și din Universul cunoscut.

Știl se săturase de viață. Se sătura de sunetul zgomotos al orașului, se sătura de aceeași oameni cu care se întâlnea zi de zi și pe care el îi numea prieteni (este vorba de trei oameni în speță, unul era un văr de gradul doi și celălalt era un amic din generală care-i cerea bani împrumut câteodată, al treilea era maică-sa). Știl se săturase de trezitul de dimineață, se săturase de trezitul de după amiază, se săturase și de dormit. Știl devenise un om plictisit, și dacă măcar ar fi știut să înjure, asta l-ar mai fi salvat de la plictiseală, dar el nu știa să înjure pentru că părinții lui l-au învățat de mic cum înjurăturile sunt un păcat (și asta-i de rău, argumentau ei, ba chiar strigător la Cer).
         De unde știu că nu-i convenea plictiseala, vă întrebați? Pentru că altfel n-avea el ce căuta în vizită la cea mai mare vrăjitoare din țară, la care ajunsese atunci când în wc-ul public din gară, citi într-un ziar la mica publicitate; "Pentru dezlegare de farmece, bogăție, fericire și noroc apelați cu încredere la Doamna Felicia''.
        
Știl voia mai mult, voia să fie fericit.

          Să nu înțelegeți greșit. Știl era un om cult și cu scaun la cap, era un om cu stil la urma urmei, educat și bine crescut. La fel ca orice om în căutarea fericirii, a trecut prin mai multe etape până când s-ajungă la ultima, adică la farmece și vrăjitorii.
          Știl, în primă fază, a încercat să se facă prieten cu băutura, dar nu-i reușise mare lucru după cum reiese din următoarele relatări; 
          Multe povești auzise în anii de liceu și facultate, pentru că Știl era un om cu facultate la urma urmei, despre Jack și J.B, despre vinuri aromate și despre vișinate, despre distracție și libertate, nopți legendare, femei aproape dezbrăcate, multă miere și lapte, dezmăț, fericire, sau poate -Cine știe, Doamne ajută- sex și veselie.
          Astfel îl găsim pe Știl la locul faptei, adică la bar, unde încearca să experimenteze un amestec de băuturi puternice, numit și cocktail. De ce puternice? Odată pentru că adunate, costau undeva la 114 lei (La En-gros prețul era 114 lei și asta era considerat Pont de proprietarii de crâșme de lux, pe când la bar, cocktail-ul se transforma magic în 245 lei + TVA ) și a doua oară, pentru că toate băuturile adunate erau egale cu fix 82.7° (băutură puternică).
          Ideea este că pe Știl, în scurta lui incursiune în lumea de noapte, seara îl găsea la bar valorizându-și și apoi bându-și economiile, iar miezul nopții îl găsea tot la bar, dar cu mult mai puțină prezență de spirit (adică beat) și cu o grămadă de oameni pe lângă el care închinau în cinstea lui și a generozității sale nemărginite (oameni care nu-i știau numele, așa că-i spuneau simplu -prietenaș-) . 
          Ceea ce se știe sigur este că dimineața îl găsea mereu dormind sub masă și cu mai puțini bani în posesiune dar și cu oameni care-i apreciau generozitatea pe lângă el.
          Asta fu scurta incursiune a lui Știl în lumea dubioasă a cocktailurilor și a prietenilor de-o seară, incursiune care-l costase pe Știl în final o mașină de spălat (calitatea A+, preț second-hand) și fondul de pensii pe 7 ani, dar Știl nu se lăsa cu una cu două.
          
Știl încercă să devină medic ginecolog. Da, ați auzit bine, vru să devină medic ginecolog din mai multe motive. Unul dintre ele fiind marea lui plăcere vis-a-vis de picioare, și ăsta nu era singurul motiv. Oricum, ideea este că medic ginecolog n-a ajuns, dar a reușit să ajungă ajutor de medic veterinar la montarea artificială a bovinelor. Putem spune că Știl n-a făcut o carieră în afacerea asta de montare, dar a căpătat experiență și poate ceva mai mult curaj când venea vorba de treburi gospodărești.
          Știl încercă la un moment dat să devină salvamar pe o plajă privată, crezând că apa sărată -cu proprietățile-i benefice- îl va ajuta să-și revină. Ghinion, după cum află și Știl, pentru a deveni salvamar ai nevoie în primul rând să știi să înoți, iar el nu știa acest lucru având pe de-asupra și-o frică de valuri. În sfârșit, când Știl încercă pur și simplu să intre în apa de mare, ca noi toți oamenii de rând, un simplu turist, descoperi cu stupoare că-i alergic la apa de mare. 
          Cu altă ocazie încercă, pentru că auzise discuții la colegii de muncă, să devină un Gamer profesionist de DotA (joc online pe calculator, care-l joacă studenții cu precădere în sesiune). În scurta lui carieră de Gamer, Știl nu reușise să se conecteze la vreun server de DotA, pentru că ar fi avut nevoie de conexiune la internet, iar cu această lucrare Diavolească, el nu era de acord. Ce reușise era totuși să rețină jumătate din eroii din DotA pe-de-rost, cu abilități speciale cu tot și asta doar din discuțiile la care trăgea cu urechea în pauzele de cafea de la birou. Imaginați-vă doar ce-ar fi însemnat o conexiune de mare viteză la internet pentru cariera de Gamer profesionist a lui Știl. El se gândise și la un nume pentru user-nameul ce și l-ar fi creeat, Știlozaur, pentru că dădea impresia de agresivitate. Ei bine, n-a fost să fie.
           După multe alte încercări, de la a fora după petrol în Carpați la a fi un vero Gigolo Italiano (stilul clasic a lui Giacomo Casanova), care n-au făcut decât să-i afunde și mai tare plictiseala și depresia ce tocmai o experimenta, Știl cugetă pentru câteva minute și se gândi că un sandwich (cu mult sos de usturoi) din gară, îl va ajuta s-o mai dreagă puțin, sau măcar să-i astâmpere foamea.
            De ce vă relatez despre sandwich-ul din gară și ce legătură are el cu povestea în sine? Nu vă relatez despre el datorită gustului și nici proprietăților nutritive ce lipseau cu desăvârșire, dar pentru că sandwichul ăsta era motivul pentru care Știl stătea de 42 de minute pe un wc în gară atunci când ochii îi cazură pe ziarul cu pricina. Adică ziarul cu anunțul de la mica publicitate a doamnei Felicia. 
           Felicitări și bine-ați venit, vă așteptam! Astea au fost primele cuvinte rostite de Felicia, atunci când cei doi s-au cunoscut într-un loc cu puțină lumină și un aer cam îmbâcsit, ca un fel de sufragerie în care se fumase prea mult timp. 
           Știl era sigur pe el, mergea la sigur la urma urmei, dai un ban, dar stai în față se gândea el. Chiar dacă în sinea lui se ruga lui Dumnezeu să fie iertat pentru sacrilegiului comis, adică să meargă în casa slujitorului Diavolului, dorința de a fi bogat (care luă naștere în urma multor ani și încercări de a fi fericit, ce aproape-l târî la capătul puterilor) era mai puternică decât frica de pedeapsă.
         
Iar când dorința este mai mare decât frica, dragii mei, ia naștere acțiunea. Acțiunea ce-l anima pe Știl și hotărârea lui de neclintit, l-au dus dintr-un capăt într-altul al țării, tocmai la Doamna Feli (cum era cunoscută ea de prietenii apropiați) care nu mai era la prima tinerețe, dar nici la a doua. Acțiunea și dorința lui Știl erau congruente și paralele în același timp. Ambele spuneau același lucru și Știl era complet de acord cu asta, după cum reiese:
           Doamna Felicia, am înțeles că puteți să faceți un om bogat dintr-un om sărac. Ei bine, eu nu sunt neapărat un om sărac, așa că ar trebui să vă fie mai ușor, spuse Știl cu stil. Eu vreau să fiu bogat și nu vreau să fiu bogat peste 20 de ani, vreau să fiu bogat acum, sau mă rog, mâine cel târziu. Vreau asta așa cum Sahara vrea apă, vreau asta așa cum Romea o voia pe Jiana (așa este, Știl nu citise niciodată Shachespeare și nici nu știa cum se scrie corect). Vreau asta, doamna Felicia, chiar dacă ăsta-i ultimul lucru pe care o să-l am, adică să fiu bogat, pentru că să fiu bogat înseamnă să fiu fericit.
            La auzul acestei declarații, doamna Felicia nici nu clipi, deși fu profund impresionată de sinceritatea și devotamentul acestui domn Știl, dar și de prostia lui ieșită din comun. 
            Stai jos, dragă Știl și închide-ți ochii, spuse doamna Feli. Insesizabil, mai apoi, apăsă butonul de LAY (P-ul era șters de trecerea anilor) a casetofonului vechi, pe care scria made in Cuba și acesta cântă nu orice muzică, dar muzică veche turcească.
            Știl fu' atât de ascultător și relaxat (sau obosit), încât muzica veche turcească redată de casetofonul și mai vechi cubanez, îl băgă într-o transă adâncă (ca și ridurile doamnei Feli). 
            Între timp, doamna Felicia obișnuită fiind cu muzica, merse la bucătărie să-și facă o cafea neagră fără zahăr (pe care s-o ghicească mai încolo din ceașca-i preferată de citit) și să se gândească la zilele de glorie dinaintea anilor 90' când înca mai vedea fără ochelari și putea liniștită să citească și ghicească 30 de palme pe zi, și asta fără pauză de masă.
             În sfârșit, ce nu știa doamna Feli și nici măcar Știl, este că Arhanghelul Mihail, în toată-i bunăvoința-i și mila-i mare, era martor la toată scena și mârșăvăria pusă la cale de doamna Feli, dar și la -să-i spunem pe nume- prostia și naivitatea lui Știl. Astfel că, contrar tuturor așteptărilor și dispozițiilor primite de mai SUS (și prin sus mă refer la reguli venite direct de la Boss, din raiul cel mai de sus), Arhanghelul Mihail se hotărî să-i explice și să-i arate, în starea de transă sub care se afla Știl, ce înseamnă să fii bogat cu adevărat. 
            Începu Arhanghelul Mihail să-i arate lui Știl, ca într-un vis foarte clar, un copil ce se bucura de o floare. Copilul admira floarea și se bucura într-adevăr de ea, dar nu oricum, el se bucura cu bucuria mamelor ce își revăd fiii ce se întorc din război, cum se bucură alpiniștii când ajung în vârful Everest, în sfârșit, cum se bucurau Steliștii la finala din 1986.
            În următoarea scenă arătată lui Știl, o ploaie mare de vară se porni și-l udă leoarcă pe copil dar și pe floare. Contrar așteptărilor, micul fecior nu începu să plângă, dar nici să protesteze contra ploii, sau să devină ursuz (cum era obiceiul oamenilor din timpul lui Știl) și să concluzioneze "O, dar ce vreme urâtă". Nu. Copilul căscă ochii mari și începu să sară, împreună cu bucuria ce-l cuprindea, cât putea de tare, începu să râdă și să aplaude, ba chiar ar fi dansat și cântat ca și Frank Sinatra în ploaie, dacă ar fi fost puțin mai mare și ar fi știut versurile. 
            I se mai arătă un profesor care era luat în continuu peste picior de niște elevi hazlii, dar el nu arăta nici urmă de enervare sau supărare, pentru că avea capacitatea de a vedea în spatele măștilor afișate de elevi. Profesorul, un fel de mr. Bean, amestecat cu Indiana Jones și Einstein, plus stăruința lui Ghandi, demonstra infinită răbdare și compasiune în fața elevilor puși pe șotii și îi dezarma pe fiecare cu o doză bună de umor. Caracteristicile exprimate de profesor în spatele căruia sălășluia bucuria și arta de a preda cu drag, îl impresionară pe Știl, care nu era obișnuit cu asemenea excelență, decât poate (și aici o foarte vagă paralelă trasă) în meciurile de poker pe care le mai urmărea la TV din când în când.
            Lui Știl i se arătă o enciclopedie de exemple, alese pe sprânceană de Mihăiță (cum îi spuneau tovarășii îngeri domnului Arhanghel Mihail) și toate acestea pe durata întregii casete cu muzica veche turcească a doamnei Felicia. Și cum timpul din dimensiunile superioare, în care Știl a ajuns din greseală, se dilată cu 10 la puterea a 13-a față de dimensiunea normală în care operăm noi, imaginați-vă doar că 48 de minute de muzică turcească, înmulțite cu 10^13, înseamnă cam cât este soarele pentru Pâmânt.
             În fine, după o cafea neagră fără zahăr și câteva amintiri din epoca de glorie trecute în revistă de doamna Feli, ea reveni în sufragerie, unde lui Știl îi curgea saliva din gură pentru că dormea dus pe scaun, cu spatele drept și cu capul în piept (obicei rămas din grădiniță).

             Doamna Felicia îl lăsa să doarmă peste noapte în sufragerie, ba chiar îi făcu și un mic dejun copios de dimineață (ceai de sfeclă cu magiun de pere), în ideea în care își mai motivă cumva suma exorbitant de mare (230$) obținută de la Știl pentru serviciul oferit, adică frecție la picior de lemn pe muzică turcească (sau așa credea ea).

            

Știl se trezi și plecă de la vrăjitoare fără să înțeleagă prea multe și fără să pună întrebări, spre fericirea lui Feli care se văzu scutită de explicațiile de genul: ai răbdare, norocul vine când nici nu te aștepți...și alte zicale înțelepte. Creierul lui Știl nu era atât de performant încât să-i aducă la suprafață amintiri atât de adânci precum cele trăite cu o noapte mai devreme, dar a putut să-i aducă totuși la suprafață câteva cuvinte din melodia de 48 de minute ce spuneau "yolu aşk yoludur", dar pe care nici el, ca și noi, nu le le putea înțelege.

             În acea după amiază, Știl, aflându-se în unul din clasicele episoadele numite -privitul în gol prin supermarket-, gustă o măslină oferită gratuit spre degustare în fiecare joi la raionul de cărnuri și brânzeturi.             
             Imposibilul se întâmplă. Știl se înecă cu o măslină, rămase fără aer, nimeni să-l observe, nimeni să-l ajute, nu putea scoate niciun sunet pentru că măslina era mare și căile respiratorii ale lui Știl erau mici (de asta cariera de tenor pe care o incercase mai devreme n-a fost una de succes). Știl se îndrepta cu viteză mare spre podeua-i de sub picioare și nimic nu-l putea opri s-o lovească cu putere, dar complet fără vlagă.             
             Conform legilor nescrise ale Mamei Naturi, sau ale lui Allah, după cum preferați, când un om este aproape de moarte, viața i se va derula prin fața ochilor la mare viteză. Da, tocmai acest lucru i se întâmpla lui Știl care cădea cu stil, și toate scenele de când era un mic bebe până la doamna Feli, le revedea pe un monitor HD-3D, în căderea-i spre podea (și acest lucru era posibil deoarece 10^13 * 3s -cât dura căderea- înseamnă ceva timp). Pe lângă toate amintirile se mai adăugau și viziunile arătate de Arhanghelul Mihail + explicația Bogăției de final primită de la însuși sfântul Arhanghel ce spunea în felul următor:                            Bogăția, dragă Știl, nu înseamnă să faci ceva anume sau să deții un lucru (care speri dumneata, te va face fericit, opusul lui plictisit, așa cum ai fost o viață aproape întreagă), -dar să faci orice- deținând o anume stare de spirit rezultată din atenția acordată pentru ceea ce se nimerește să faci în orice moment ales de tine. (sau ce faci să faci cu stil, pe înțelesul lui Știl)             
            În momentul următor, Știl lovi podeaua cu stil, măslina își croi loc afară din gura-i tușindă. Știl rămase, cu greu, în viață.         
            Trezit după câteva minute, era conștient, memoria începe să-i revină. O bucurie spontană îl cuprinse și apoi un râs lăuntric își făcu loc afară din plămânii lui Știl, după mult timp de stat la întuneric. Știl era fericit, în sfârșit era fericit. Putea să prețuiască fiecare clipă și nici măcar nu-l costa nimic. Putea să aprecieze și să zâmbească, aparent fără motiv, orice clipă din ce era odată viața lui plictisitoare. Când ieși din supermarket, dădu ochii cu un câine al străzii cu care se luă la joacă în patru labe.
             În curând era înconjurat de o grămadă de oameni și mulți copii. Unul dintre copii spuse "mamii, mamii, vreau să mă joc și eu cu ei!", dar mama responsabilă cu buna creștere a copilului ei spuse "omul ăsta e țicnit, n-are niciun pic de stil, probabil e nebun" ...daca-r fi știut și ea, dar n-a știut.                          Știl devenise bogat cu stil, pe muzică turcească și pe filme alese de însuși Mihăiță, Divin de bogat cum ar spune unii, sau doar un tâmpit-nebun cum ar spune alții.
     


Poza ©

Iepuri năzdrăvani

Bun și vechi prieten drag, ce bine că ne-am regăsit!

Bineînțeles că mi-a fost dor de tine, doar ce-ai crezut? Ești cititorul meu favorit și te-aș fi invitat să te faci comod și să iei un loc dacă n-ai fi fost perspicace și n-ai fi făcut-o deja.

Astăzi m-am hotărât să fac o mărturisire, dacă vei avea doar răbdare s-o asculți.

O caracteristică a mea, de când mă știu eu pe lume, este că am avut idei, multe idei. Unele mai bune, unele mai puțin bune, unele creative, unele amuzante, unele stupide, unele fără sens, dar le-am avut. Sunt sigur că mulți alții se află în situația asta, dar acest lucru pentru mine a fost și pozitiv, dar și negativ.

Pozitiv, de ce? Pentru că am avut de unde alege și am putut fi spontan in diferitele situații cu care m-am întâlnit, am putut fi flexibil și adaptabil.

Negativ, de ce? Pentru că la fel ca atunci când spre tine sunt aruncate mai multe mingi de diferite culori și mărimi, este greu să te hotărăști pe care s-o prinzi și la care să renunți, și până să te hotărăști, te trezești că o grămadă de mingi au trecut pe lângă tine și tu n-ai prins niciuna. Pe scurt, mi-a fost greu să aleg ceva și să rămân cu alegerea făcută până la capat. Acest lucru mi-a indus o stare de frustrare de multe ori. Se numește 'inconsistență' atunci când nu poți rămâne fidel unui ideal/idei/discipline etc. Vorba bătrânească din popor “Când alergi după doi iepuri, nu prinzi niciunul.” se potrivește perfect aici.

Partea bună este că mi-am dat seama de neajunsul descris mai sus și am încredere că se poate remedia. Cum? Prin exercițiu. Chiar și astăzi, să scriu articolul ăsta mi-a fost greu. N-au fost doar doi iepuri la început,  au fost mai mulți. Unul voia să vorbească despre copilărie, altul voia să scrie un articol amuzant despre cum am spart chiuveta din baie, altul voia să vorbească despre moralitate, altul voia doar să fie creativ și spontan, altul voia să vorbească despre primul meu sărut (despre care trebuie să menționez c-a fost ca o zi toridă de vară, adică sec) etc.

Așadar, m-am hotărât să mă concentrez pe unul singur și să-l urmăresc până la capat și anume pe cel care era observator și putea să-i privească pe toți ceilalți cu o atitudine detașată. M-am hotărât să las ideea asta să se scrie singură până la capăt fără să fie întreruptă de altele care, drept să-ți spun, toate se vor a fi scrise.

Cam atât pentru astăzi.

Și pentru că articolul ăsta a fost mai serios decât cele cu care te-am obișnuit până acum, te rog să-ți amintești cea mai bună glumă pe care o știi ca să compensezi pentru lipsa amuzamentului din articol. În regulă? Iar dacă gluma la care te-ai gândit e chiar sărată și reușește să-ți contracte -măcar de câteva ori- mușchii abdominali, poate mi-o spui și mie.

Până una alta, mă duc să beau niște apă pentru că mi-e cald. Să fiți iubiți!

Cel mai bun prieten

"The journey of a thousand miles begins with a single step."

Eu aleg să încep călătoria asta cu o întrebare:

Cum ar putea fi descris un cel mai bun prieten pe care ni-l putem imagina?

Ar fi el cineva pe care să putem conta oricând? Cineva care să ne susțină? Cineva care să ne aprecieze?

Pentru mine, prietenul cel mai bun ar fi cineva care m-ar asculta și înțelege. Cineva cu care aș putea să împărtășesc toate experiențele mele. Cineva care m-ar asculta cu toată ființa lui, așa cum Carl Jung își asculta pacienții, sau cum dirijorul își ascultă orchestra -cu toată ființa lui-. Cineva cu care aș putea să fiu la fel de deschis cum sunt cu mine, sau chiar mai mult.

Genul de persoană echilibrată, care ar putea fi spontană ca o furtună de vară sau calculat si meticulos ca profesorul meu de matematică din generală. Asta înseamnă că s-ar putea plia pe orice fel de situație, și-ar confirma vorbele celebre ale lui B.L.: "be water my friend".

Ar fi cineva înțelept, care m-ar susține și m-ar încuraja în tot ce fac. M-aș putea baza pe sugestiile lui, ar fi cineva care mi-ar oferi punctul lui de vedere și asta m-ar ajuta, ar aduce un plus perspectivei mele. Ar fi cineva alături de care aș putea să cresc. O discuție cu el m-ar eleva, m-ar imbunătăți ca om, așa cum sosul de roșii face mai bună o felie de pizza, sau cum un pahar de vin îl ajută pe un om să fie mai deschis.

Ar fi o persoană curajoasă, căreia nu i-ar fi jenă să-mi spună c-am greșit, dar în același timp ar fi și inteligentă, ar face-o într-un mod blând și ferm care mi-ar permite să cresc și să învăț din greșeala făcută. Nu mi-ar spune-o într-un mod care m-ar face să mă simt prost, sau m-ar face să caut scuze pentru greșeala mea, dar m-ar face conștient de consecințe. Asta înseamnă că ar putea să mă provoace continuu, să mă scoată din zona de confort. Îți dai seama ce mult ar înseamna asta?

Ar fi o persoană flexibilă, ar fi serios sau plin de umor ca un copil, ar asculta sau ar vorbi, ar fi modest sau agresiv, totul în funcție de situație. Cel mai bun prieten ar emana bunătate și bună dispoziție și ar putea fi un cadou pentru oricine cu care vine în contact. Genul de persoană pe care ai vrea s-o mai întalnești și s-o revezi, pentru că are o influență benefică asupra ta atunci când vă vedeți.

În sfârșit, ar fi ca și soarele pentru plante, ca și Baloo și Bagheera pentru Mowgli, ca și o cană de apă într-o zi toridă de vară pentru orice călător însetat.

Gândește-te la asta -Cum ar arăta cel mai bun prieten al meu?-. Asta-i descrierea mea trunchiată și limitată a ceea ce eu înțeleg prin "cel mai bun prieten", dar sunt sigur că tu poți s-o faci mai bine în cazul tău particular.

Iar acum, partea interesantă.

De ce să aștepti după un cel mai bun prieten? 

Imaginează-ți că tocmai tu devii cel mai bun prieten al tău. Da, exact, tu devii un "cel mai bun prieten" față de tine și față de orice persoană întâlnești. De ce să aștepti după altcineva să facă toate lucrurile descrise mai sus, când poți fi chiar tu aceea persoană?

Cum ai vedea viața dacă ai deveni soarele și cana de apa despre care tocmai am vorbit?

Food for thought.

Picture ©

Doctorul

Când cititorul își înfige dinții pentru prima dată în articolul ăsta, nu prea are idee cum se mănâncă. Cititorul se simte ca în sala de așteptare la medic. În sala de așteptare ce să vezi, o grămadă de cuvinte și idei, pacienții în așteptare, care mai de care mai ciudați, se uită la el întrebător;

Nou venitul aruncă o privire suspicioasă cuvintelor, iar cuvintele la rândul lor se uită cu suspiciune la noul venit. Oaspetele nostru ezită, se uită în stânga, se uită în dreapta, își verifică ceasul pe care nu-l vede pe încheietură din cauză că nu-l mai are de 2 ani, dar nu poate evita la nesfârșit cuvintele ce nu-l slăbesc deloc din priviri, astfel că își dă jos pălăria, înghite în sec și rupe tăcerea:

-Bună ziua, spune într-un final Cititorul cu un zâmbet forțat pe față, lăsând atmosfera să se mai destindă.

Cuvintele se relaxează în fotoliu, se întind, se destind, ba unele chiar cască, iau o gură de aer proaspăt de pe muntele din background și într-un final apoteotic; Ziua bună, îi răspund cititorului.

- Îl caut pe domnul doctor Autorul, știți cumva unde-l pot găsi ? Spuse cititorul.

- Depinde ce treabă aveți cu dânsul, răspunseră în cor cuvintele, îndreptându-și spatele și luând o atitudine serioasă, astfel încât lui Serioasă îi cade un s și devine erioasă.

- Am o problemă legată de plictiseală și vreau să fiu distrat. Vreau să mă simt din nou bine. Am venit direct la urgență, intrând pe blogul ăsta fiindcă am auzit de domnul doctor ca fiind unul cu totul și cu totul special. Am nimerit bine? - întrebă Cititorul scărpinându-se la ceafă.

- Ați nimerit perfect și foarte bine c-ați venit direct la urgență, pare o problemă destul de erioasă, răspunse cuvintele, ce necesită atenție de specialitate imediată.

- O, dar bună ziua domnule cititor, răsună o voce din camera alăturată. Era Autorul. Cu ce vă pot ajuta?

În acest moment, Cititorul era confuz. Acum realiza că avuse o discuție cu niște cuvinte, și alea -unele- mâncau litere și cine era Autorul ăsta pân la urmă de se comporta ca un doctor?

Este punctul critic pentru Cititor. În primul rând nu se aștepta ca textul ăsta să ia forma unui dialog. Iar în al doilea rând, el voia ceva simplu, care să-i mai treacă din plictiseală și-ar fi dorit ceva scurt, o glumă, o bârfă, o cascadorie, un sandwich, un pahar cu apă sau ceva; Orice care să-l facă să râdă, sau să doarmă, pentru că el singur nu poate.

În sfârșit, cititorul se uită în viteză peste acest pen-ultim paragraf și încearcă să-și amintească ceva din alte posturi scrise de autor, să vadă legătura sau sensul lor, dar nu-și amintește, astfel că nu vede nici legătura dar nici sensul. Cititorul se dă bătut, și-o face tocmai în timp pentru marele final.

Viața e plină de surprize și câteodată cititorul trebuie să înțeleagă că nu totul are sens sau sfârș

Libertate

Sincer, ma enervează că scrisul poate exprima doar atâta cât poate exprima, asa ca va trebui să-ți folosești imaginația și să-mi auzi tonul vocii, să mă vezi gesticulând, să-mi simți pasiunea. Poți face asta ?

Ma gândeam astăzi. Știi la ce ma gândeam? La cum ar fi sa-mi dau voie sa fiu liber.

Liber sa nu-mi pese de ce cred ceilalți. Ce contează dacă nam si lam sunt scrise legat si cratimele lipsesc? Ce contează dacă o propoziție ca asta n-are sens? Ce contează dacă lipsește semnul intrebări  

Liber! Ce contează dac mai mănănac o liter ici colo atâta vreme cât mesajul se înțelege și se transmite?

Liber ca pe autobus sa vorbesc cu lumea din jurul meu, fără căști în urechi care să mă salveze de plictiseală. Cum ar fi sa fiu mai prietenos? Ce m-ar  costa?

Ce-ar fi dacă aș rade mai mult, m-as prosti mai mult și aș plânge mai mult. Cum ar fi să mă cațăr în copaci și să trag din nou cu arcul cum făceam când eram copil?

Cum ar fi dacă nu mi-ar pasa ca-s prea slab, prea gras, prea serios, prea visător, prea scund, prea înalt, prea prost, prea neatent. Cum ar fi dacă nu m-aș critica? Cum ar fi dacă aș crede ca nu-i nimic în neregula cu mine și ca sunt perfect asa cum sunt?

Cum ar fi dacă as putea fi sincer cu toată lumea ? Cum aș fi eu fără sa port măști ? Cum ar fi dacă nu mi-ar fi frică sa fiu vulnerabil, da, vulnerabil cu toată lumea. Nu m-ar face asta mai curajos?

Cum ar fi să pot deveni copil din nou, sa mă pot bucura mai mult, să pot aprecia mai mult și să judec mai puțin?

Cum ar fi să umblu dezbrăcat și înafara momentelor când fac duș sau sex ?

Cum ar fi să strig cât de tare pot AAAAAAAAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa iar apoi sa râd, doar așa, pentru că pot.

Cum ar fi libertatea în gândire, în simțire și în acțiune?

Din înțelepciunea lui Yoda

Diferența dintre un om ce-și urmează propriile sfaturi și unul ce doar vorbește este ca și diferența dintre Înclinat și Înclinat, sau dintre diferit și diferit, roșu și roșu, invizibil și          .

Știi momentul ăla când îți vine să strănuți, dar ai ceva în mână, o cană de apă sau o farfurie, nu-ți permiți s-o scapi pe jos și n-ai decât o secundă să așezi obiectul undeva? Timpul se contractă, încerci să-ți ții respirația pentru încă un moment, pleoapele sunt încordare și se închid, gura descrie un cerc mare și tu inspiri pe gură scurt și îndesat.

Ei bine, î    n  se amnăcă HAPCIU, înseamnă că știi ce ușurare urmează după un strănut ce te-a luat prin surprindere, asta dacă nu cumva urmează și un al doil..haaPCIU.

Așadar dragii mei, ne aflăm aici, acum. Nimeni nu poate contesta asta. Adică, corpul se află de obicei aici (oriunde ar însemna asta), iar mintea de obicei se află în altă parte, în alt timp și spațiu; în frigider după mâncare, sau ieri la întâlnirea cu o prietenă, mâine la școală, săptămâna viitoare în excursie și noi suntem ok cu asta pentru că așa ne-am obișnuit. Vrem să facem ceva în legătură cu asta? Nu.

Momentul când ai o pietricică în pantof și încerci să mergi în așa fel încât să nu te mai deranjeze; calci într-o parte, calci pe călcâi, calci pe vârf, doar poate-poate găsești o poziție buna, aștepți momentul oportun să-ți scoți pantoful și să scapi odată de ea.
O satisfacție ciudat de plăcută ne pătrunde atunci când vedem pietricica căzând din pantof. Ai observat asta? O simți în tot corpul, așa ca un fel de plăcere obscură, iar apoi ne continuăm viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Este asemănătoare cu senzația de carne rămasă și apoi scoasă dintre dinți.

(Chiar, vegetarienii nu mai au de-a face cu momentul ăsta, bucăți de animale moarte între dinți...Doamne ferește, dar să revenim la pietricica noastră.)

Ei bine, cam așa se întâmplă și cu tine după ce pleci de pe blog, ai călcat articolul cu înțelegerea ta în drumul grăbit spre alte articole/clipuri mai atractive din acest spațiu numit Internet. Ai simțit satisfacția ciudată de a-l lăsa să-ți cadă afară prin și din rețeaua de neuroni.Ți-ai luat de aici o satisfacție greu de descris în cuvinte și te-ai ales cu un semi-zâmbet de moment, după care au revoir !

Gândește-te la efortul tău de a înțelege ce vreau să explic de fapt aici:

O așchie sub piele. Încerci în fel și chip s-o scoți afară, așa încerci și tu să înțelegi, să faci un sens din articolul ăsta. Vezi așchia, este chiar la suprafață, îți face cu ochiul. Prima dată încercăm s-o prindem cu unghiile, după care tot cu unghiile dar mai adaugăm un kilogram de concentrare și degetele încep să tremure, nimic nu mai contează, viziunea periferică se întunecă și singurul lucru ce există pe lumea asta este așchia...
Tensiunea crește. Te hotărăști să folosești un ac sau o unghieră - mergi la sigur.
.
..
....
.....!
Et voilà! Primul om a aterizat pe Lună- ..un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru Omenire-.
Legea analogiei, comparația, metafora, pildele, poveștile cu tâlc, sunt importante. Folosește-le când vrei să explici ceva. Felicitări !

Dacă nu mă crezi, gândește-te la explicații ca și la cereale, iar analogiile sunt laptele. Poftă bună.

Mă duc să-mi fac un ceai.

Moartea Căprioarei

Hei, salut! Ia repede un loc, că nu-i timp de pierdut.

Șapte minute te costă cursa. Te urci sau cobori ?

În regulă, am pornit. Vrrruuuummmm

Îți aduci aminte de momentul ăla ciudat –awkward-, când ești cu cineva-undeva și după un schimb de replici ce durează nici doua minute, nu mai ai ce discuta cu el/ea, dar totuși sunteți încă în aceeași încăpere ? Urmează un fel de liniște moartă și inconfortabilă, iar inconfortul din ea crește în intensitate pe măsură ce timpul trece.

Tic-tac-tic tac.

Simți ca și cum ți-ai ține respirația sub apă și cauți cu disperare să iei o gură de aer. În cazul ăsta faci un efort intelectual major să găsești un subiect de discuție, ceva de zis, ceva de făcut.  Știi la ce mă refer?

Mă refer la momentul ăla ce urlă și dă din coate, mușcă la fel ca un câine turbat, și dacă ar vorbi ar spune ceva de genul: Zi-mi ceva  de vreme, zi-mi ce-ai făcut ieri, hai să vorbim de soră-ta, hai să vorbim de ziua de mâine, zi-mi cum a fost la cumpărături, zi-mi cum te-ai distrat aseară sau cum nu te-ai distrat, numai spune-mi odată ceva că nu mai suport !!

După care unul din voi spune ceva, în principiu neinteresant, dar destul cât să umple gaura, aparent 

fără fund, a momentului obscur.

Ei bine, momentul ăsta descris mai sus se cheamă în termeni tehnici - Moartea Căprioarei -.

Să fim sinceri, nimănui nu-i place Moartea Căprioarei. E un fel de -s-a întâmplat, dar nu vorbim despre asta-, trecem mai departe ca și cum cineva trage un pârț și ne facem că nu-l auzim. Trecem mai departe, facem, dregem, dar nu vrem să vorbim și nici să experimentăm Moartea Căprioarei. Ca și când mergem la baie, folosim toaleta și gata, doar s-a întâmplat, nu punem întrebări, e mort, a fost, acum nu mai e...adică e moartă, Căprioara.

Adevărat vă spun că sunt fascinat de momentele de genul ăsta. Ce-l produce ? De ce apare? Unde se duce? Cine-i căprioara și de ce a murit ? Cred că acest caz vechi de când lumea, merită un pic de atenție. Este prea interesant și prea ciudat ca să nu ofere niște răspunsuri pe măsură.

Acum că v-am captat atenția în legătură cu Moartea Căprioarei, trebuie să vă spun că ce urmează mai jos sunt bănuielile și observațiile mele și de asta vă invit să analizați și voi subiectul.

În primul rând am observat că moartea lui Bambi nu apare doar în contexte sociale, și anume între oameni care n-au nimic în comun. Ea apare și în viața unui om când acesta nu are un scop. Atunci apare confuzia. Confuzia doare și duce la depresie. În cazul ăsta, omul își dorește să aibă ceva de făcut, să fie rotița din ceasul Elvețian, să fie cireașa de pe tort, ba chiar și blatul sau farfuria pe care se așează tortul, dar numai să fie ceva, pentru numele lui Dumnezeu !

Un alt posibil semn al moartei căprioarei este și plictiseala. Da, plictiseala. Este acel sentiment ce te ia de gât și-ți spune: am să te țin strâns și am să te fac să te simți ca o balegă frunză în vânt, până ce-mi dai ceva de făcut care să-mi placă ! M-auzi ? Acum !

După care, un smarthphone ce suportă Candy Crush, sau o carte, sau televizorul, sau un rebus, un scroll pe facebook-ceva, un clip pe youtube, sau un subiect interesant de gândit, o atenție-o măslină Doamne Iartă-mă, CEVA sau orice, rezolvă problema.

Acuma-i atunci…

Am impresia și mi-e frică să nu fie așa, dar mi se pare mie că toată lumea, inclusiv eu și tu, își crează viața peste moartea căprioarei. Nimeni nu vrea s-o înfrunte. Este prea dureros, sau așa credem.  Pur și simplu nu vreau să concep că am s-o privesc pe Bambi în ochi in timp ce moare.

Asta ar fi contra-intuitiv și contra a tot ceea ce ni se spune. Pentru ca noi trebuie să facem, trebuie să dregem, lucrurile trebuie să se întâmple și dacă asta nu se întâmplă...primim un fel de eroare la windows, un fel de breșă în sistem, un fel de ieșire din Matrix  – dacă-mi permiteți să folosesc o astfel de expresie.

Cum interpretez eu Moartea Căprioarei ?

Cred că această oribilă scenă  apare din cauza identificării omului cu mintea lui, grosso-modo spus. Mintea își dorește activitate, ea se plictisește, ea are o foame nemaipomenită pentru nou, trebuie să mestece ceva. Trebuie să aibă activitate. Trebuie să facă.

Identificarea omului cu programele mentale și automatismele ce se petrec în subconștient și nu ies la iveală, determină reacții asemănătoare cu ce am descris mai sus. Aș putea chiar spune că noi ucidem căprioara, adică mintea noastră se ferește de moment, îl evită cu orice preț.

Mai cred că noi, eu și tu, suntem mai mult decât mintea noastră, emoțiile sau fizicul nostru. Încă nu știu care-i natura E-ului adevărat, sau cum s-o experimentez, dar cred și mi s-a spus ca ea există.

Mindfullness, meditație, atenția la momentul actual, sau diverse exerciții spirituale au fost concepute de oameni care teoretic au experimentat starea E-ului pur. 

Eu personal nu știu încă un traseu exact cum s-ajung acolo, dar mă mișc pe bâjbâite ca mulți alții și încerc și să fiu odata. Da, să fiu.

Oricum, până una alta, noi oamenii obișnuiți va trebui să ne mulțumim cu momentele de genul ăsta, ieșite din comun, cum ar fi Moartea Căprioarei, pentru că altceva mai bun nu avem. Și când nu suntem conștienți de moartea căprioarei, ne vom bucura de toate distracțiile posibile, de la a scrie un articol pe blog, la a construi o motocicletă, sau mai știu eu ce.

În concluzie, nu știu. Dez-identificarea fața de minte? Poate. Meditație ? Poate. Întrebări mai bune? Poate. Complicate sunt căile Domnului.

Vă urez să studiați și voi aceste momente și să vă puneți întrebări, iar dacă aflați ceva să-mi spuneți și mie cum stă treaba.

Iar acum să încheiem pe o notă buna: 9 (10 nu dau, pentru că nimeni nu-i perfect, spunea un prof’ din facultate).

Scaunul de microbuz

Eram într-un microbuz, mă întorceam din Budapesta la Cluj. Era târziu, trecut de ora 2 noaptea. Ne apropiam de Oradea și mai aveam câteva ore bune de mers. Ațipisem sau așa ceva. Știi starea aia dintre somn și conștiență, când mintea o ia la goană pe pășune și nu-i mai nimeni s-o păzească. În fine, mă trezește un zgomot.

-blaasdlBLA BLA BLAnutesupăra Nu te supăra, NU TE SUPĂRA ! Strigă o doamnă din spate, tipului ce stătea în fața ei.

-După ce că ți-ai lăsat scaunul pe spate, te tot miști aici, da oare chiar nu-ți dai seama? NU TE SUPĂRA, dar ești insuportabil. Chiar ești insuportabil. Așa ceva...

Un scurt schimb de replici continuă între cei doi, cu doamna ieșind câștigătoare dintr-o confruntare ce nu-și avea rostul.

Se pare că tipul ăsta își lăsase scaunul (cum a făcut-o de fapt toată lumea) pe spate și asta o deranja pe doamnă. Poate fiindcă ea se afla pe ultimul rând de scaune și alea erau fixe, sau poate din alt motiv.

Ce vreau să spun cu asta?

Ei bine, dacă am învățat ceva în ultimul an jumătate din viață, acesta ar fi; importanța comunicării lucrurilor care mă deranjează, la momentul potrivit. Sau mai pe scurt, să spun ce am pe suflet, atunci când simt asta, sau cred asta.

În povestirea de mai sus, cred că ar fi fost mai eficient ca doamna să-i atraga atenția de când a început să se simtă inconfortabil. Nu să aștepte câteva ore ca tensiunea să crească și apoi să-și reverse nervii asupra omului.

Pare un lucru nesemnificativ, dar am fost martor din nou și din nou la astfel de scene, în care eram sau nu implicat. De multe ori chiar eu am fost paharul din care se revărsau nervii, și persoane apropiate au avut de suferit.

Mai ciudat este atunci când cineva își refulează nemulțumirea asupra ta și tu n-ai nimic de a face cu acuzele care ți se aduc.

Așadar am două idei de notat pentru viitor;

 1. Să spun mereu ce am pe suflet. Mai bine mai devreme decât mai târziu. Orice lucru care mă deranjează și încerc să-l ascund, se manifestă mai devreme sau mai târziu sub diverse forme distructive. Că-i vorba de o înjurătură sau un reproș sau o stare de anxietate, nu contează, cumva o să-și găsească calea spre suprafață.

 2. Răbdare. În cazul în care cineva are o reacție ca cea descrisă mai sus, vreau să am răbdare. Să nu întrerup persoana și să nu mă amestec în vârtejul de cuvinte aruncată de ea, chiar dacă ele dor. Am observat că de cele mai multe ori, prin simpla ascultare a ceea ce se vrea spus, fără să judec și fără să întrerup, dar mai degrabă să mă folosesc de înțelegere și empatie, se produce o transformare pentru ea, pot ajuta persoana în cauza doar prin ascultat și mă pot scuti și pe mine de nervi și o stare proastă.

De tine, dragă cititorule, era să uit. Ți-am spus și mai demult, stai cu spatele drept și ai grijă să bei destulă apă pe zi, 2 litri sau cât era? Cum altfel aș putea să te mai încânt? Da, ai dreptate, ai ajuns în zona ciudată a articolului, definită de limba engleză ca si mindfuck. Ca să ne cunoaștem mai bine aș vrea să-ți iei câteva secunde din timpul tău prețios și să mi te descrii telepatic.

Ok, deci ești genul de om care nu vrei să-ți iei câteva secunde să mi te descrii, și asta spune ceva să știi.

În sfârșit, cred că am nevoie de o prezență continuă de spirit pentru a putea învăța din fiecare situație, dar și de un șervețel în care să-mi suflul nasul pentru că am răcit.

La bună vedere. 

Ești norocos

Ca să înțelegem despre ce anume vreau să vorbesc azi, dă-mi voie să subliniez încă de la început trei lucruri; Un pistol cu apă de izvor, o pereche de mănuși din lână țesute de bunica și simțul umorului (în cantități neprevăzute).

Ah și aproape că era să uit, Dub Fx - I am that I am.

``23w4ed5rftgyuhjoikpl1238asyhd123asd5678sadgh-ăpșl,mn

Mai sus, dacă te întrebai, se pot vedea câteva caractere apăsate aiurea, sau acolo mi-am curățat tastatura de praf, cum crezi tu de cuviință.

Dar să revenim în prezent, adică mai jos.

Se spune că într-un tărâm îndepărtat trăia odată un rege bătrân care avea trei fiice. Fiecare dintre ele poseda un talent inedit.
Primei fete nu-i plăceau cititorii curioși de fel, așa că nu vru nici în ruptul capului să spună măcar două-trei lucruri despre ea.
A doua fată a regelui putea să vadă și să înțeleagă diferența dintre container și conținut, dintre om și acțiunile/vorbele/gândurile/sentimentele lui, fără să le confunde între ele.
A treea fată a rlgeului nu știa scrie corect.
A patra fată a regelui prefera, oarecum, să-ți însele așteptările cu privire la cum trebuie descris un personaj de poveste.
În sfârșit, pe cel de-al cincilea fiu al regelui, cel mai mic și mai viteaz dintre ele, îl găsim prins într-o bătălie clasică cu dragonul fioros cu 6 capete, învârtind pe de-asupra capului un paloș uriaș, mai apoi încheind această mică povestire fără prea mult tam-tam.

Ai observat cum dacă fraza are un curs continuu, dar pe care dacă brusc îl tai la un moment dat, poți să-l trezești chiar și pe cel mai plictisit cititor ce încă nu s-a prins de ce urmea. Ai observat ?

Destul de faină faza, așa-i? Mai poți s-o citești odată.

Întrucât am primit plângeri din partea unor cititori cu privire la lipsa unei idei centrale din această postare, în sensul în care am fost întrebat, 'care-i, man, ideea de fapt?', m-am decis să răspund înaintea gurilor rele din presă.

-Nu știu, man, de asta scriu și eu, ca să aflu. Man.

Oricum, teoretic și practic vorbind, este foarte important să-ți iei inspirația de undeva, dar poate în egală măsură este la fel de important să nu-ți pierzi cititorul în fraze prea lungi, ce se vor a fi elegante și să spună multe lucruri importante despre găuri negre și structura moleculară a unui atom (hah), pentru că nu toată lumea are răbdarea să citească de la început de mai multe ori, sau chiar într-un mod continuu această frază, așa cum ai făcut-o tu.

În sfârșit. Pe câinele vorbitor, Petrișor, îl găsim ultimul la înaintare, descris în ultima ideea din acest text. El lătra niște cuvinte albastre ce putea fi deslușite în felul următor:

- De ce iară-s ultimul strigat la înaintare? Și pentru ce te uiți la mine? Cu tine vorbesc ! Tu nu știai că mintea ta își face de cap fără tine ? Să știi că ești norocos că afli asta de la mine, un câine vorbitor, ești foarte norocoasă. Cum? De ce schimb genul? Lasă asta ! Tu n-auzi că nu ești mintea ta, că mintea ta gândește în tine, zic. Mă întorc în imaginația stăpânului meu. Da,da, chiar dacă ți se pare că n-ai înțeles mare lucru. Poate că o să înțelegi dacă ți-o sp-Ham. Ham-Ham. Haaaam. Ham Ham Ham. 


 Photo

Calea omului obișnuit

Când eram mai mic, mi-a spus tata un lucru ce mi-a rămas bine în cap, pentru ca mai apoi să iasă la iveală exact când trebuie, adică acum. Într-o după amiază caldă de vară mi-a spus că fiecare om are o poveste de spus, chiar și cerșetorul de pe stradă, iar dacă am avea răbdare să ascultăm ne-am dat seama că după fiecare om se poate scrie o carte.

Recent am terminat de citit Calea Luptătorului Pașnic de Dan Millman și am rămas plăcut impresionat și în același timp fascinat de relatările descrise acolo. Pentru cei care n-ați citit cartea încă, este vorba despre povestea autorului, fost campion mondial la gimnastică, care întâlnește un bătrân cu adevărat inedit într-o benzinărie, un fel de Buddha al zilelor noastre. Acesta din urmă, botezat ‘’Socrate’’ de către autor, pentru că era foarte înțelept, îl inițiază pe Dan într-o cunoaștere mai profundă a lumii și a sinelui, ajutându-l să-și învingă multe din frici și-l îndreaptă spre o cale care-l va ajuta să-și atingă adevăratul potențial.

[Aici trebuie să fac o pauză, pentru că-mi dau seama că nu ești destul de atent. Dacă tot ai intrat aici, ce-ar fi să citești până la capăt ce s-a scris aici cu atenția ridicată, din respect pentru dumneata, că doar n-ai intrat degeaba pe site. Ne-am înțeles?]

Ce vreau să spun mai departe este că nu toți avem șansa să dăm peste un Buddha la benzinărie și nici peste cineva care să ne poată ghida într-un mod atât de direct, Dar...

Dacă privesc bine în spate pot să-mi dau seama cum personal am fost ghidat de evenimente și persoane într-o anumită direcție mai mereu. Cred că există un Socrate pentru fiecare dintre noi. Că el nu se exprimă prin Buddha de la benzinărie, sau în orice fel de profesor în carne și oase, e partea a doua.

Consider că învățăturile și sugestiile de care avem nevoie fiecare în parte, sunt disponibile în fiecare moment. Depinde de mine și de tine cât de atenți suntem pentru a le putea recunoaște și înțelege. Iar dacă nu suntem capabili de recunoaștere și înțelegere, putem învăța cum s-o facem dacă mai întâi ne dorim lucrul ăsta.

Există un limbaj al mediului înconjurător, al corpului, al sentimentelor, al oamenilor, al întâmplărilor de orice fel, care depășește cu mult limbajul cuvintelor. Un limbaj universal pe care, permiteți-mi să-l numesc limbajul Naturii, dacă învățăm să-l înțelegem, ne va îmbunătății foarte mult existența. 

[Acum că ai ajuns la final am un exercițiu de gândit pe care va trebui să-l faci, pentru că știm amândoi că-i prea târziu să te oprești din citit.

Așadar, gândește-te doar cât de fără sens este ceea ce am scris mai sus pentru unele persoane, poate care au reușit să se și plictisească citind 

Iar acum gândește-te cum pentru alte persoane, textul, are tot sensul din lume în momentul ăsta. Imaginează-ți cum unii au reușit să-și trezească chiar și sentimente profunde în timp ce lecturau.

Întrebarea, așadar, este; cât sens are ce-i scris mai sus ?]

“There is no such thing as bad weather, only bad clothing”

Link pentru poza aici.

Altă ordine de idei

Gânduri către mine însumi, partea 200290.

În prima ordine de idei, îmi amintesc cum prin 2009 eram martor la o discuție interesantă. X își descria viziunea lui asupra cum ar trebui să arate o pensiune pe care el voia s-o construiască. Y n-a stat mult pe gânduri și a început să-i critice viziunea lui X asupra pensiunii, ba chiar să vină cu argumente de ce e proastă. Replica lui X mi-a rămas în cap până azi;

Why don't you build your own dream and leave mine alone?


Realizez tot mai mult că experiența mea numită viață nu are legătură atât de mult cu ce mi se întâmplă cât are cu modul în care văd eu ceea mi se întamplă. Cu alte cuvinte, îmi dau seama că ceea ce fac este la fel de important ca și modul în care fac un anumit lucru.

Mi s-a întâmplat să mă aflu într-un club împreună cu prietenii și cu muzica la maxim, dar să mă simt singur și ne la locul meu. Mi s-a întâmplat să fiu singur în natură și să mă aflu în extaz, să mă minunez de tot ce-i în jurul meu.

În altă ordine de idei, cred că-i mai important, spre exemplu, să lucrez la mecanismul care mă ajută să apreciez lucrururile, orice lucru și în orice situație, fără discriminare, decât să caut doar acele lucruri pe care le pot aprecia într-un anumit moment.

În și mai altă ordine de idei, vreau să învăț să apreciez orice moment și să take note of everything, nu în sensul de a analiza, dar mai mult în sensul de a simți totul în jurul meu, de a avea o experiență cât mai bogată când mă aflu în orice situație. Chiar și acum când eu scriu și tu citești.

În altă ordine de idei, cred că cineva care poate să se bucure de fiecare moment a găsit cheia fericirii. Dar asta înseamnă transcenderea gândului dualistic, în alte cuvinte, să nu mai existe o judecată în sensul de Bun/Rău. Iar asta înseamnă să renunț la frică. Dar una-i să scriu despre renunțarea la frică și alta-i să renunț la ea, să iubesc. Una-i să înțeleg mental asta și alta-i să realizez asta. Una-i să scriu despre un măr verde și alta-i să mușc fix în momentul ăsta dintr-un măr verde. Sau poate că-s una și același lucru.

În ultima ordine de idei, tu ai să fii de acord cu ceea ce am scris eu mai sus doar în măsura în care te identifici cu lucrurile cu care-mi bat eu capul în postul ăsta.

Cineva mi-a spus odată că space travelers are never in a hurry și mie mi-a plăcut asta.