Temet Nosce

γνῶθι σεαυτόν – Temet Nosce – Know Thyself – Cunoaște-te pe tine însuți

Înainte să fi știut că această maximă a stat la baza filozofiei lui Socrate. Înainte să fi știut că era una din cele trei inscripții în piatră ce se aflau la intrarea în templul lui Apollo din Delphi și înainte să înțeleg cât-de-cât cum și de ce să te exprimi pe tine însuți, după cum spunea Bruce Lee. Înainte să știu cum și de ce mă poate ajuta asta, înainte să fi știut ce însemnă toată povestea asta....

Ce făceam eu? Eu știam să joc Starcraft BroodWar. Trebuie să recunosc că știam să joc bine. Asta nu înseamnă nimic altceva, decât că mă jucam ca un disperat ore în șir. Cum spunea un camarad de joc, "Îmi folosesc doar jumătate de creier, pe cealaltă mi-am pierdut-o jucând Starcraft.".

Ca și statistici, aveam o medie de 180 APM (acțiuni pe minut, adică click-uri de la mouse + butoane apăsate de la tastatură), cu un maxim de ~300, adică undeva la 5 acțiuni pe secundă în momentele de maximă intesitate. La 20.000 de meciuri jucate (o estimare destul de vagă), am probabil vreo 3-4 ore/zi, lejer, poate mai mult, jucate in ăștia 4 ani. Cum să nu scriu repede la tastatură? Da, știam tot ce trebuie știut despre scena Starcraft din lume, știam cei mai buni jucători, urmăream concursurile din Korea LIVE, evident că am devenit în scurt timp un jucător competitiv, cam printre primii 10 din țară. 

Știam tot ce se poate ști despre cum să joci cu terranii, una din cele trei rase din joc, știam zeci de hărți pe care se desfășurau bătăliile pe de rost, strategii, toată logica și strategia jocului. Singurul motiv pentru care n-am fost cel mai bun era că mă aflam la liceu și din când în când mai ieșeam cu prietenii.

Visam strategii, gândeam strategii și îmi făceau o deosebită plăcere lucrurile astea. Dacă există un scop al vieții și el poate fi definit ca activitatea care-ți oferă cea mai multă plăcere, făcând o scurtă analiză, Starcraft s-ar ține cu dinții de podium. Nu am încercat droguri niciodată, dar jucând acest minunat joc, îmi pot imagina despre ce e vorba.

Ce vorbești de Socrate și să mă cunosc pe mine însumi când eu știam tot ce se poate despre Starcraft? La ce-mi trebuie mie...gata, gata. Glumeam.

Prin 2010, cariera mea de gamer se încheia. Rezultate? Odată am câștigat 50 de euro dintr-un concurs. Așa că Blizzard, îți mulțumesc că mi-ai oferit șansa de a-mi consuma câțiva ani și mulți neuroni cu produsul tău. Ha ha, probabil asta se întâmplă când nu cumperi jocul original. 

Norocul meu este că am scăpat cumva de asta. Cum? Habar nu știu, dar am înlocuit dependența de Starcraft cu cea de parkour în principiu. În timpul ăsta am început și să-mi pun tot felul de întrebări despre mine. Adică nu mă înțelege greșit, întrebări mi-am pus dintotdeauna, dar am fost prea leneș ca să-mi dau eu răspunsuri. Tot ce făceam era să reacționez în funcție de ce eram învățat, norocul meu c-am fost crescut bine..."bine" într-un sens general acceptat.

În fine, cumva m-am pornit pe drumul ăsta de autocunoaștere și, cum spunea Benjamin Franklin în engleză, ca să nu-i răpesc din farmec, "There are three things extremely hard: steel, a diamond, and to know one's self.". Bună asta, este? Este.

 S-au întâmplat un șir de lucruri interesante, pentru care mi-ar trebui o carte ca să le descriu pe toate. Coincidențele nu mai păreau coincidențe, se părea că Universul are ceva plan cu mine, sau poate doar m-am hotărât că voiam mai mult. Probabil n-o să aflăm niciodată.

Dintre lecțiile pe care le-am învățat, câteva aș vrea să trec în revistă. La început, am învățat să observ mai mult și să judec mai puțin. Am învățat să mă observ și să-mi observ obiceiuri, gânduri, reacții, într-un mod mult mai obiectiv decât o făceam înainte, dacă o făceam vreodată. Scara de valori mi s-a resetat, pur și simplu s-a pus alta în loc. Asta a fost una grea pentru mine, dar am renunțat complet la ideea de a fi bun din considerentul fricii de Dumnezeu. Pur și simplu ideea de Dumnezeu care înseamnă iubire și ideea de teama față de el, nu mai puteau conviețui. Am mai învățat că cu cât depinzi (emoțional) mai puțin de oameni, cu atât poți ajuta mai mult și oferi mai mult. Am mai învățat că invariabil ceea ce oferi, aia primești înapoi, doar că înmulțit. M-am dezvățat de vechea idee conform căreia "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi". M-am dezvățat să gândesc impulsiv. De exemplu, când cineva mă critica, obișnuiam să devin defensiv sau să critic înapoi. De ce aș fi ascultat? Sigur nu era loc de mai bine și persoana în cauză se înșela. Sigur.

Am învățat din cărți că fericirea adevărată nu-i condiționată, dar a trebuit să dau cu capul de "realitate" de câteva ori ca să pot înțelege, și nu știu câte vieți îmi mai trebuie ca să și aplic asta.

Dacă stau bine să mă gândesc, mai multe a trebuit să dezvăț, decât să învăț. Nu-i ca și cum drumul ăsta spre autocunoaștere m-a făcut să schimb ce trăiesc, dar mai cu seamă cum trăiesc experiența asta numită 'viață'. Am ajuns să cred că termenui de 'bine' și 'rău' sunt doar o invenție, o convenție, necesară deocamdată.

În fine, câte și mai câte aventuri. Ar părea că-i cel mai interesant drum pe care am apucat-o până acum, îți schimbă mereu lumina în care vezi lucrurile, devine tot mai pătrunzătoare și mai puternică. Unde mă duce? Probabil în țara piticilor din povestea lui Guliver, oricum, vă spun când ajung.

Și în fond și la urma urmelor, pe cine să cunosc dacă nu pe mine? Cu cine am de trăit până la sfârșit, dacă nu cu mine? Auzi tu dom'le, Starcraft!...dar a fost fain! Hah!

Până data viitoare te provoc să te gândești la un lucru care te face bucuros și de ce are efectul ăsta asupra ta. Pune-ți măcar de 3 ori întrebarea "De ce?" până când să identifici cauza.

Eppur si muove

Au trecut mai bine de 400 ani de când un anume Galileo Galilei, numit “părintele științei moderne”, își susținea în fața inchiziției, crezul. “Și totuși se învârte.” spunea el. După mii de ani în care Pământul era considerat centrul Universului, să vii cu o idee atât de nouă și anume că Pământul se învârte  în jurul Soarelui, era ca și cum te-ai fi condamnat singur la moarte.

                 Povestea lui Galileo Galilei n-a fost singura de felul ei. Fiecare idee nou apărută a fost la un moment dat într-o minoritate de unu.  Toate personalitățile din istorie care au venit cu o idee nouă, nemaiauzită, au fost ori otrăviți, ori uciși, ori batjocoriți, ori puși în închisoare, ori arși pe rug, etc.  

           Întrebarea este: "De ce?". Cauza-i destul de evidentă dacă stai să te gândești: frica de necunoscut, de nou, de diferit, spune-i cum vrei tu, eu ii spun pur și simplu frică. Ei bine, atunci cine credeți că este cel mai mare dușman al progresului de orice fel? Da, aveți dreptate, Frica. Că ea se manifestă prin tot felul de acțiuni, ca de exemplu războaiele sau arsul pe rug sau mai știu eu ce, e partea a doua. Astea sunt doar efecte. Cineva spunea că de fapt există doar două lucruri în lume: iubirea și frica, sau iubirea și absența ei. 

           Unde vreau să ajung cu toate astea? Ne aflăm în anul 2014 și lucrurile s-au schimbat destul de mult, din toate punctele de vedere. Conștiința umană a făcut un oarecare progres; nu știu dacă este un progres mare sau mic. Poți susține public că ești ateu, sau că nu-ți place de președintele țării, sau, bărbat fiind, să te îmbraci într-o fustă roz, că n-o să fii ars pe rug, Cel puțin nu în Europa. Cu toate astea, încă se poate observa un număr mare de oameni cu idei fixe. Ce înseamnă ideile fixe? Idei care te țin în loc, în principiu.

           Te provoc, dragă cititorule, să fii ca și Galileo. Mereu cu mintea deschisă. Conștient. Observă-ți obiceiurile, gândurile, stările. Asta ca să poți alege tu, conștient, ce-ți poftește inima. Asta-i pohta ce-am pohtit!

              La fel ca acum 400 de ani ai să te lovești de inchiziție. Bineînțeles, simbolic vorbind, inchiziția va fi reprezentată de prietenii tăi (Ego-ul lor). Altă dată, inchiziția ai să fii chiar tu. Ego-ul tău va simți că moare, îți va aduce toate argumentele din lume că ar fi bine să renunți la idee. Așa cum Galileo a avut curajul să pună la îndoială o paradigmă veche de mii de ani în fața inchizitorilor, așa putem și noi să ne punem la îndoială sistemul de credințe acceptat de-a gata. De ce? Ca să ieși din Matrix, dacă preferi ideea sub forma asta. Să te trezești. Să nu mai faci lucruri doar pentru că trebuie. Să înțelegi. Să trăiești.

            Ce s-ar întâmpla atunci? Printre altele ar dispărea politețea, ipocrizia, falsitatea de orice fel. De ce să fii drăguț cu o persoană pentru că trebuie, când poți să fii draguț cu cineva pentru că vrei? Acum înțelegi că asta îți dă o stare de bine și ție. Cum spuneam, nu mai faci lucruri pentru că trebuie, pentru că așa cer normele.

Oricum, cine sunt eu să-ți spun toate astea? Poți oricând să dai drumul la TV și să treci pe modul autopilot în așteptarea știrilor de la ora 5.

Lucruri fără legătură

              Un studiu recent arată că nefericirea românilor vine în general din lipsă de timp. Cum adică? Simplu. Fiecare român în parte, este concentrat pe cel puțin alte 5 persoane cărora el ar vrea și ar dori să le spună cum să-și trăiască viața. Făcând din asta un obicei, individul nu mai are timp efectiv să trăiască. Să nu mai vorbim de fericirea lui și alte mâncăruri fine.
               În această frumoasă postare mă gândeam să vă spun cât de mult mi-a ușurat mie viața faptul că am încetat să judec, dar apoi m-am gândit că voi sunteți oameni inteligenți și n-aveți nevoie de așa ceva.
                Apoi mă gândeam să vă spun despre cum după ce ai învățat să-i accepți pe toți așa cum sunt, să înveți a nu te mai enerva pe tine și să te accepți așa cum ești. Am renunțat și la asta deoarece încă n-am ajuns la nivelul la care nu mă mai judec, ba chiar din când în când mai scap câte-un "Bă Alex, prost mai ești azi n-ai fost așa deștept!".

                  În fine, am vrut să atac teme diverse, ca în final să nu mai atac nimic și doar să vă povestesc de-o întâmplare din facultate.
Nu este vorba despre anul I de facultate în care m-am dus îmbrăcat la costum în examene, ca apoi să le pic (pe amântrei), după care să dau vina pe costum și să jur că nu mă mai duc veci la toate cursurile de la o materie. Că n-are sens dacă și asa pic. Poți să cazi la un examen și dacă nu mergi la cursuri.
Nici despre anul 2009, anul II de facultate, nu este vorba, atunci când încă mă gândeam că ingineria electrică ar putea fi pentru mine.
Nu este vorba de anul III de facultate când administratorul căminului venea în inspecție să caute dar nu găsea niciodată cuptoarele cu microunde ascunse sub pat. 
Este vorba despre anul IV, cu câteva zile înainte de licență. 
             Așadar, ne aflăm în anul Domnului 2012, în după-amiaza zilei de nu mai știu cu exactitate data, oricum, dinaintea banchetului și cu vreo 5 zile înaintea predării licenței. Eram vecin, la o cameră distanță, cu al meu prieten, pe numele lui mic, Ionel, care chiar în acea zi își finaliza ultimele retușuri pentru licență. Tocmai ieșit de la duș, m-am dus să-i cer uscătorul de păr. Ce n-am știut eu era următorul fapt: deasupra laptopului colegului meu, laptop nou cumpărat, pe raft, lângă uscătorul de păr de care eu aveam nevoie, se mai afla un încărcător de telefon. Da, asta nu știam. Eu știam că mă duc să-mi iau uscătorul de la Ionel.
             Încă îmi amintesc cu lux de detalii scena. Ionel era la baie. Ionele, zic eu, dă-mi un pic uscătorul de păr. "Ia-l de acolo de sus", zice Ionel cu nonșalanța-i caracteristică. Mă duc frumos și-l iau, dar când îl scot de pe raft, hop! iese și încărcătorul după uscător, zici că erau ceva frați. Până aici toate bune și frumoase. Toată lumea a mai văzut un încărcător care să cadă de pe raft. 
             Problema a fost că nimeni n-a mai văzut un încărcător căzând fix pe locul unde-i așezat hard disk-ul în laptop. HDD pe care era salvată licența. Licență care la viața ei, scurtă de altfel, n-a văzut niciodată un stick-USB portabil, sau vreo adresă de mail pe care să fie salvată în caz de incendiu. Tot ce-a văzut licența asta a fost HDD-ul ce tocmai se crăpa sub greutatea încărcătorului. 
             În principiu, eu i-am stricat laptopul lui Ionel, cu câteva zile înainte de licență. Licență care mai era salvată niciunde. Da, HDD-ul s-a dus în lumea de dincolo pentru că funcționa atunci când încărcătorul a căzut pe el, altfel ar fi fost șanse să nu se întâmple nimic. Numai că s-a întâmplat. No' și atunci să vezi diversitatea emoțiilor pe care eu și Ionel, amândoi, le-am trăit de-a lungul weekendului. De emoție am uitat cu ce scop am venit la Ionel în cameră. Tot de emoție, la banchet, am consumat amândoi destule băuturi alcoolice încât să uităm de licență, unde suntem și cum se ajunge înapoi la cămin. 
              Cu toate astea, magicianul Ionel, nu mă întrebați cum, reușește în câteva zile să-și refacă licența de la 0, într-un mod miraculos și s-o predea. Această întâmplare a fost urmată de un lung șir de reproșuri, întinse pe parcursul unui an jumate cel puțin, care în principiu n-așteptau un răspuns, dar care toate spuneau același lucru "Bă fraiere, mai știi când mi-ai stricat licența?".
              

Aladdin

              Astăzi am să-ți spun Aladdin. Nu pentru că cel mai probabil ai un covor în sufragerie. Vreau doar ca relația dintre noi să devină mai personală. Știu, drăguțo, n-am să fac discriminare, ție am să-ți spun Jasmine.
Așadar, stai cu spatele drept și ciulește urechile, sau cum spune unchiul meu, belește ochii.
Aventura Continuă...

           Aproximativ acum un an și ceva am început o "muncă" ce consta în a întreba oamenii care este filozofia lor de viață. Oameni din diverse pături sociale, unii cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți, din diverse medii culturale, cu diferite ocupații, atât femei cât și bărbați de diferite vârste etc.
Poate, Jasmine, te întrebi "De ce?". N-am făcut-o pentru vreo revistă, sau ca să scriu un articol despre asta, deși după cum bine se poate observa, tocmai asta fac. N-am făcut-o pentru că m-a pus cineva. De ce ai face una ca asta? Dă-mi voie să fac puțină lumină în căpșorul tău.
           Eram într-un moment confuz al cursului vieții și anume nu știam în ce direcție să mă îndrept. Nu știam ce să fac mai departe. Eram anul I master și habar n-aveam, cum și de unde să încep. Asta pentru că nu mi-a plăcut facultatea pe care tocmai am terminat-o, dar nici masterul care era de fapt o continuare a ei. Ce poate să facă un om într-o lume plină de doctori, polițiști și astronauți, care voia să devină excavator când se face mare? Începe să sape, aia face.
                Așadar, am făcut-o pentru mine. Mă gândeam că voi putea aduna destulă informație, care analizată, să mă poată împinge cumva într-o direcție bună. Bineînțeles, mai era și curiozitatea și ideea de a-mi forma eu însumi o filozofie după care să mă ghidez. Am obținut ce voiam din toată afacerea? Aladdin, încă nu vreau să-ți răspund la întrebarea asta. Ia mai pune-ți pofta-n cui.
                Ideea este că am tras o concluzie infinit mai importantă decât ce speram eu să găsesc, și anume...mai ai puțină răbdare. Am întâlnit un șofer de taxi, pe care atunci când l-am întrebat care-i filozofia lui de viață, a tăcut. Da, a tăcut așa vreo treizeci-patruzeci de secunde și apoi a zis "Păi nu știu, ce filozofie de viață? Nu...nu știu. Ce să fie? N-am așa ceva, nu.". Pe semne că l-am luat prin surprindere, pentru că altfel nu știu de ce mi-ar fi dat un răspuns atât de halucinant.
                 Am întâlnit o doamnă pe o bancă în centrul orașului, care mi-a insuflat o poftă de viață nemaipomenită. Avea o încredere atunci când vorbea și o căldură în voce cum rar mai vezi. În esență imi spunea că trebuie să fii optimist mereu și că viața e frumoasă cu bune și cu rele. Asta era filozofia ei de viață. Pe scurt mi-a povestit cum a fost bolnavă de cancer și cât de important a fost să fie optimistă și cât de mult înseamnă să-ți păstrezi moralul sus. Citez: "Pe jumătate din pacienții de acolo cred ca i-am vindecat eu. Râdeam cu ei toată ziua și-i îmbărbătam. Ce altceva puteam să fac?". Da, Jasmine, și eu am fost plăcut surprins că mai avem și la noi oameni optimiști.
                 Altă doamnă, legat de filozofia ei de viață spunea că trebuie sa fii tu însuți, în orice circumstanță. Că n-ai cum să nu reușești ce îți propui, atâta vreme cât ești autentic. Asta m-a influențat destul de mult și mi-a luat o vreme bună să înțeleg ce înseamnă să fii autentic. Despre această temă vom discuta la o viitoare întrevedere.
                 Cum poate te-ai gândit și tu, Aladdin, au fost oameni care aveau o filozofie clară și alții care aveau una mai puțin clară, dar nu cred că suntem noi în măsură să judecăm. A fost un tip care mi-a spus s-o las încolo de filozofie de viață. "Orice faci, să faci din bunătate și viața te va răsplăti inevitabil, atunci când faci asta e de ajuns, filozofia de viață nu mai contează", spunea el. Deși, asta în sine poate fi considerată o filozofie de viață, dar să nu ne pierdem în detalii, chiar dacă, Jasmine, știu că tu consideri detaliile un aspect esențial în toată povestea asta numită 'viață'.
                  Un artist din lumea muzicii, neașteptat, a răspuns că "Până la urmă, iubirea învinge totul.". Acuma să nu mă întrebați ce este iubirea și ce este totul, că habar nu știu. Răspunde-ți-vă singuri.      
                  Am întâlnit și oameni care au zis că "Ce filozofie de viață să ai la noi în țară?". Că aici nu poți face aia și cealaltă, că nu-i bine, că să pleci dincolo și cât vezi cu ochii, că așa mai departe.
                 În fine, filozofiile erau diverse, altele mai interesante, altele mai puțin. Concluzia pe care am tras-o eu aici e următoarea: Viața îți dă exact ce-i ceri, nici mai mult, nici mai puțin. Da, cere și ți se va da.
                  Trăim într-o lume a cauzei și a efectului și dacă luăm în considerare ce ne spune cartea asta și nu numai, Aladdin și Jasmine, povestea voastră cu lampa fermecată ar însemna realitatea noastră. Gândurile sunt cauza supremă.
                   Pot să-ți mai spun că oamenii ăștia, își trăiau fiecare crezul. Viața li se arăta exact așa cum credeau ei că este. Ar părea o nebunie, pentru că toți trăim în aceeași lume, ar trebui să fie totul la fel, dar nu. Totul este relativ, este loc pentru toată lumea s-ar părea. S-ar părea că pentru fiecare filozofie în parte, natura răspunde cu exactitate. De asta, oamenii care obișnuiesc să se plângă, mereu găsesc noi motive și situații care să le confirme teoria. Asta este adevărat și pentru cei care mulțumesc mai des vieții, găsesc mereu motive pentru care să mulțumească.
                  Nu știu ce filozofie aveți voi, Aladdin și Jasmine, dar știu că aveți dreptate, oricare ar fi ea. Lucrurile se desfășoară exact în funcție de cine sunteți și ce credeți voi. Orice ați crede, pentru voi este adevărat. Cine sunt eu să spun că-i greșit sau corect?

   
             Așadar, prietenii mei, alegeți sa vă bucurați sau nu de viață, sau n-alegeți deloc, dacă așa ceva se poate.











V-am pupat și nu uitați, ABRACADABRA !

Houston, we have no problem

Îți plac provocările? Am una interesantă pentru tine astăzi. Te provoc să te gândești la una din problemele tale. Mai bine, gândește-te la toate problemele tale, toate care-ți trec acum prin cap. Tot ce te macină în momentul astă. Ia-ți un minut și gândește-te la asta.

Ta. 

 ta-da.

  ta-da-ta-da-ta-da-ta-da-ta----daa..

   Tadada. (Pantera Roz soundtrack)

Gata? Ne-am gândit? Toată lumea? Perfect.

                Eram mic, aveam poate vreo 6 ani, nici nu mai țin minte exact. Eram răcit. Nu puteam să ies afară, pentru că bunica mea grijulie mă ținea pe bună dreptate în casă. Dar ce știam eu de bună dreptate atunci? Cum să nu ies afară? Bunica era inamicul meu atunci. Îmi imaginam că atunci se intâmplau cele mai bune jocuri de prinsa, v-ați ascunselea, flori fete și băieți și mai știu eu câte. Eram supărat, foarte supărat. Am plâns, nu mai voiam să mănânc, ce altceva puteam face, toate problemele din lume erau pe umerii mei. Cum să stau în casă și să ratez cea mai buna zi de joacă din câte erau? Am intrat pe pilot automat și nu stiu ce-mi spunea bunica, dar știu că "lasă-mă în pace" era tot ce-i răspundeam.
                 Am mai crescut, pe la 10 ani am primit primul joc SEGA pe televizor. Acum nu mai eram supărat că nu ies afară, doar am crescut…eram supărat că nu pot termina ultimul stagiu la Mario fără să pierd nicio viață. Imaginează-ți...asta era cea mai mare problemă a mea. În sfârșit, am tot crescut. Pe la 13-14 ani, cele mai mari “probleme” erau tezele de la școală, faptul că urma să fiu ascultat următoarea oră, toate restul mi se păreau copilării, astea erau treburi serioase. Au trecut și astea cumva, am scăpat cu viață.
                 A venit liceul, cea mai mare "problemă" acum era BAC-ul, doar la asta mă gândeam, cum să fac să fie bine ca să nu fie rău și să intru la facultate, stres. Toate dinainte mi se păreau copilării. Acum urma cu adevărat primul test din viață, pas hotărâtor. A trecut și le BAC. Voiam la facultate, voiam cămin, cum să intru la cămin? Ce facultate îmi aleg? Vai! Stres! Am venit la facultate, primele sesiuni, alt stres. Au trecut primele sesiuni, mi-am dat seama că bacul a fost o nimica toată. După primul an, fete, gagici, telenovele. Ce-mi păsa mie de foamea din Africa? Când prietena mea tocmai se despărțea de mine. Alt stres. Cele mai mari probleme. Totuși am scăpat cu viață. Le-am rezolvat cumva.

                Acum se apropia licența, cea mai mare provocare. Era cea mai PROBLEMĂ dintre toate. Am trecut și de licență. N-aș fi zis. Ca să vezi! Eram incă în viață. Bine, bine, a trecut licența, dar ce-o să fac după? Unde o să lucrez, o să-mi găsesc de lucru? Pfai, acuma cu criza asta, ce-o să fac cu viitorul meu? Câți studenți cu diplomă lucrează în Kaufland? O grămadă. Nici măcar pe taxi nu mă pot apuca să lucrez, că n-am carnet de șofer. Mă apuc de master? Rămân acasă sau vin înapoi la Cluj? Probleme cu adevărat, probleme...restul erau copilării. Ce credeți că s-a întâmplat în continuare? Aha, s-a rezolvat totul. Oricare ar fi fost mersul lucrurilor, acum n-ar mai fi fost o problemă.

                Concluzia? Toate problemele care odată însemnau totul, acum nu mai înseamnă nimic. Acum am altele pentru care să mă îngrijorez. Singura diferență? Mi-am dat seama că n-are sens să mă mai îngrijorez. De ce aș face-o? Ar părea că ori în ce situație mă aflu, apar provocări și observ că mă descurc infinit mai bine cu ele dacă nu mă îngrijorez.

                Sunt sigur că fiecare dintre voi s-a confruntat cu ale lui probleme, care la un moment dat i-au acaparat toată atenția și nu provocarea în sine era problema. Problema-i că ne stresam prea mult.

Așadar, astăzi cu ce stres ne delectăm?

Ține o îmbrățișare.

Cu Shakespeare pe Lună

Vă salut, spartanilor! Astăzi nu-mi mai dau jos pălăria, că n-am la mine. Nu-i de unde. Dar vă salut la fel de călduros ca-ntodeauna. Știți care-i treaba? Treaba-i că astăzi intrăm in pâine. Îmi place expresia asta - "a intra in pâine". Îmi imaginez pâinea ca pe un loc secret în care intri și îi dai bătaie. Dar la naiba cu bătaia asta din pâine! Hai să vedem despre ce se vorbește azi, că si eu mi-s tare curios (și să intrăm odată în pâine!).

Știi atunci când recunoști că ai greșit? Când îți recunoști ție că ai greșit, sau recunoști unui prieten că ai greșit? Da, da...atunci când te simți ca un rahat  ratat, adică vulnerabil și fără putere. Atunci când mai repede și mai bine ai căuta o scuză decât să recunoști că ai greșit, dar totuși ai puterea să treci peste moment și să recunoști că nu le știi pe toate. Atunci se întâmplă un lucru minunat.

            Ce lucru minunat? Ați auzit vreodată de Ego? Dară că ați auzit! Definiția mot à mot n-o stiu. Ce știu eu din experiență personală este că Ego-ul reprezintă mândria peste care călcam atunci când recunoaștem că mai avem de învățat. Atunci se întamplă un lucru minunat, lucruri minunate de fapt.

- Ce lucruri minunate tot vorbește ăsta?

Atunci ți se deschide mintea.

Atunci te deschizi la idei noi.

Atunci se împacă oamenii, atunci se pot îmbrățișa din nou.

Atunci demonstrezi ca nu ți-e frică, atunci învingi frica.

Atunci ce spunea Socrate, “ Stiu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu stiu.”, are în sfârșit sens.

Atunci ești sincer cu tine însuți.

Ideea este că atunci când recunoști că ești mic, tocmai ce ai mai crescut un pic. Pe semne că se întâmplă tot felu’ de lucruri faine cu tine. Ați prins ideea…sunteți o gașcă de oameni deștepți, golanilor, adică stimabililor. 

             Trebuie totuși, în momentul ăsta, să fac o completare. Eu vorbesc despre recunoasterea unei greșeli, sau să recunoști o idee care nu-ți mai servește, fără să te învinovățești. Deosebit de important aspectul ăsta, după cum poate știti sau o să descoperiți singuri.

De ce v-am spus lucrul ăsta? Ca să facem împreună un exercițiu de deschidere a minții, un fel de stretching pentru minte. Să luați în considerare faptul că v-ați putea lovi de idei contrare a ceea ce credeți în momentul de față și să puteți renunța la ele dacă este cazul.

Așadar, să ne bucurăm împreună de geniul lui Shakespeare și să contemplăm la ale lui cuvinte ce stau astăzi așternute lângă o jumătate de lună pe un fundal albastru (de care n-a văzut Parisul).

Știi cum zâc, Horatio? 

Bloc-start

Anybody there? Oh well…

Vă salut (îmi dau jos pălăria). Daţi-mi voie să mă prezint. Mă numesc Mare Alexandru şi când eram mic voiam să mă fac excavator. Am 23 de ani, imediat 24 şi sunt de profesie inginer, dar fie vorba între noi, am suflet de artist. Ar trebui să mai spun de unde sunt? Nici nu stiu cum se procedează...în fine.

De ce am deschis acest blog? Pentru că de multă vreme voiam să-mi expun ideile undeva şi pentru că am fost provocat să fac asta. A se înţelege, provocarea n-a putut fi refuzată. Puţin îţi pasă ţie, călătorule, despre aceste lucruri şi cine-s eu să nu-ţi dau dreptate? Ai dreptate. Nu stiu cum ai ajuns in colţul ăsta de internet, dar mă bucur pentru că eşti aici. Fă-te comod, bea o gură de apă, întinde-te, trage aer în piept şi zâmbeşte. Să trecem mai departe.

Dacă eşti însetat de cunoaştere, te afli unde trebuie.

Dacă încerci să vezi cauzele şi nu doar efectele, te afli unde trebuie.

Dacă te-ai întrebat vreodată “Cine sunt eu?”, te afli unde trebuie.

Dacă ai simţit vreodată că ceva nu-i în regulă cu societatea în care trăieşti, dar n-ai stiut ce, te afli unde trebuie (din categoria unui cliché Matrix-style).

Dacă ţi s-a spus când erai mic că viaţa-i grea şi trebuie să lupţi, te afli unde trebuie.

Dacă poţi aprecia seriozitatea şi umorul la fel de mult, te afli unde trebuie.

Dacă eşti băiat, te afli unde trebuie.

Dacă eşti fată, te afli unde trebuie.

Dacă eşti, te afli unde trebuie.

Te afli unde trebuie.

Astea fiind spuse, aş vrea să te las în compania acestui citat vechi de când lumea: "Tot ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ce vedem este o perspectivă, nu adevărul." - Marcus Aurelius.  

Odată înţeles, acest lucru iţi conferă libertatea finală faţă de orice “ofensă” adresată ţie de către cineva. Ţi se pare prea mult? A se lua cu o bucata de lămâie şi puţină sare. A se mesteca până la înţelegere şi apoi a se împărţi cu alţii.

Până data viitoare!

PS: S-avem o la revedere placută.