Iepuri năzdrăvani

Bun și vechi prieten drag, ce bine că ne-am regăsit!

Bineînțeles că mi-a fost dor de tine, doar ce-ai crezut? Ești cititorul meu favorit și te-aș fi invitat să te faci comod și să iei un loc dacă n-ai fi fost perspicace și n-ai fi făcut-o deja.

Astăzi m-am hotărât să fac o mărturisire, dacă vei avea doar răbdare s-o asculți.

O caracteristică a mea, de când mă știu eu pe lume, este că am avut idei, multe idei. Unele mai bune, unele mai puțin bune, unele creative, unele amuzante, unele stupide, unele fără sens, dar le-am avut. Sunt sigur că mulți alții se află în situația asta, dar acest lucru pentru mine a fost și pozitiv, dar și negativ.

Pozitiv, de ce? Pentru că am avut de unde alege și am putut fi spontan in diferitele situații cu care m-am întâlnit, am putut fi flexibil și adaptabil.

Negativ, de ce? Pentru că la fel ca atunci când spre tine sunt aruncate mai multe mingi de diferite culori și mărimi, este greu să te hotărăști pe care s-o prinzi și la care să renunți, și până să te hotărăști, te trezești că o grămadă de mingi au trecut pe lângă tine și tu n-ai prins niciuna. Pe scurt, mi-a fost greu să aleg ceva și să rămân cu alegerea făcută până la capat. Acest lucru mi-a indus o stare de frustrare de multe ori. Se numește 'inconsistență' atunci când nu poți rămâne fidel unui ideal/idei/discipline etc. Vorba bătrânească din popor “Când alergi după doi iepuri, nu prinzi niciunul.” se potrivește perfect aici.

Partea bună este că mi-am dat seama de neajunsul descris mai sus și am încredere că se poate remedia. Cum? Prin exercițiu. Chiar și astăzi, să scriu articolul ăsta mi-a fost greu. N-au fost doar doi iepuri la început,  au fost mai mulți. Unul voia să vorbească despre copilărie, altul voia să scrie un articol amuzant despre cum am spart chiuveta din baie, altul voia să vorbească despre moralitate, altul voia doar să fie creativ și spontan, altul voia să vorbească despre primul meu sărut (despre care trebuie să menționez c-a fost ca o zi toridă de vară, adică sec) etc.

Așadar, m-am hotărât să mă concentrez pe unul singur și să-l urmăresc până la capat și anume pe cel care era observator și putea să-i privească pe toți ceilalți cu o atitudine detașată. M-am hotărât să las ideea asta să se scrie singură până la capăt fără să fie întreruptă de altele care, drept să-ți spun, toate se vor a fi scrise.

Cam atât pentru astăzi.

Și pentru că articolul ăsta a fost mai serios decât cele cu care te-am obișnuit până acum, te rog să-ți amintești cea mai bună glumă pe care o știi ca să compensezi pentru lipsa amuzamentului din articol. În regulă? Iar dacă gluma la care te-ai gândit e chiar sărată și reușește să-ți contracte -măcar de câteva ori- mușchii abdominali, poate mi-o spui și mie.

Până una alta, mă duc să beau niște apă pentru că mi-e cald. Să fiți iubiți!

Cel mai bun prieten

"The journey of a thousand miles begins with a single step."

Eu aleg să încep călătoria asta cu o întrebare:

Cum ar putea fi descris un cel mai bun prieten pe care ni-l putem imagina?

Ar fi el cineva pe care să putem conta oricând? Cineva care să ne susțină? Cineva care să ne aprecieze?

Pentru mine, prietenul cel mai bun ar fi cineva care m-ar asculta și înțelege. Cineva cu care aș putea să împărtășesc toate experiențele mele. Cineva care m-ar asculta cu toată ființa lui, așa cum Carl Jung își asculta pacienții, sau cum dirijorul își ascultă orchestra -cu toată ființa lui-. Cineva cu care aș putea să fiu la fel de deschis cum sunt cu mine, sau chiar mai mult.

Genul de persoană echilibrată, care ar putea fi spontană ca o furtună de vară sau calculat si meticulos ca profesorul meu de matematică din generală. Asta înseamnă că s-ar putea plia pe orice fel de situație, și-ar confirma vorbele celebre ale lui B.L.: "be water my friend".

Ar fi cineva înțelept, care m-ar susține și m-ar încuraja în tot ce fac. M-aș putea baza pe sugestiile lui, ar fi cineva care mi-ar oferi punctul lui de vedere și asta m-ar ajuta, ar aduce un plus perspectivei mele. Ar fi cineva alături de care aș putea să cresc. O discuție cu el m-ar eleva, m-ar imbunătăți ca om, așa cum sosul de roșii face mai bună o felie de pizza, sau cum un pahar de vin îl ajută pe un om să fie mai deschis.

Ar fi o persoană curajoasă, căreia nu i-ar fi jenă să-mi spună c-am greșit, dar în același timp ar fi și inteligentă, ar face-o într-un mod blând și ferm care mi-ar permite să cresc și să învăț din greșeala făcută. Nu mi-ar spune-o într-un mod care m-ar face să mă simt prost, sau m-ar face să caut scuze pentru greșeala mea, dar m-ar face conștient de consecințe. Asta înseamnă că ar putea să mă provoace continuu, să mă scoată din zona de confort. Îți dai seama ce mult ar înseamna asta?

Ar fi o persoană flexibilă, ar fi serios sau plin de umor ca un copil, ar asculta sau ar vorbi, ar fi modest sau agresiv, totul în funcție de situație. Cel mai bun prieten ar emana bunătate și bună dispoziție și ar putea fi un cadou pentru oricine cu care vine în contact. Genul de persoană pe care ai vrea s-o mai întalnești și s-o revezi, pentru că are o influență benefică asupra ta atunci când vă vedeți.

În sfârșit, ar fi ca și soarele pentru plante, ca și Baloo și Bagheera pentru Mowgli, ca și o cană de apă într-o zi toridă de vară pentru orice călător însetat.

Gândește-te la asta -Cum ar arăta cel mai bun prieten al meu?-. Asta-i descrierea mea trunchiată și limitată a ceea ce eu înțeleg prin "cel mai bun prieten", dar sunt sigur că tu poți s-o faci mai bine în cazul tău particular.

Iar acum, partea interesantă.

De ce să aștepti după un cel mai bun prieten? 

Imaginează-ți că tocmai tu devii cel mai bun prieten al tău. Da, exact, tu devii un "cel mai bun prieten" față de tine și față de orice persoană întâlnești. De ce să aștepti după altcineva să facă toate lucrurile descrise mai sus, când poți fi chiar tu aceea persoană?

Cum ai vedea viața dacă ai deveni soarele și cana de apa despre care tocmai am vorbit?

Food for thought.

Picture ©

Doctorul

Când cititorul își înfige dinții pentru prima dată în articolul ăsta, nu prea are idee cum se mănâncă. Cititorul se simte ca în sala de așteptare la medic. În sala de așteptare ce să vezi, o grămadă de cuvinte și idei, pacienții în așteptare, care mai de care mai ciudați, se uită la el întrebător;

Nou venitul aruncă o privire suspicioasă cuvintelor, iar cuvintele la rândul lor se uită cu suspiciune la noul venit. Oaspetele nostru ezită, se uită în stânga, se uită în dreapta, își verifică ceasul pe care nu-l vede pe încheietură din cauză că nu-l mai are de 2 ani, dar nu poate evita la nesfârșit cuvintele ce nu-l slăbesc deloc din priviri, astfel că își dă jos pălăria, înghite în sec și rupe tăcerea:

-Bună ziua, spune într-un final Cititorul cu un zâmbet forțat pe față, lăsând atmosfera să se mai destindă.

Cuvintele se relaxează în fotoliu, se întind, se destind, ba unele chiar cască, iau o gură de aer proaspăt de pe muntele din background și într-un final apoteotic; Ziua bună, îi răspund cititorului.

- Îl caut pe domnul doctor Autorul, știți cumva unde-l pot găsi ? Spuse cititorul.

- Depinde ce treabă aveți cu dânsul, răspunseră în cor cuvintele, îndreptându-și spatele și luând o atitudine serioasă, astfel încât lui Serioasă îi cade un s și devine erioasă.

- Am o problemă legată de plictiseală și vreau să fiu distrat. Vreau să mă simt din nou bine. Am venit direct la urgență, intrând pe blogul ăsta fiindcă am auzit de domnul doctor ca fiind unul cu totul și cu totul special. Am nimerit bine? - întrebă Cititorul scărpinându-se la ceafă.

- Ați nimerit perfect și foarte bine c-ați venit direct la urgență, pare o problemă destul de erioasă, răspunse cuvintele, ce necesită atenție de specialitate imediată.

- O, dar bună ziua domnule cititor, răsună o voce din camera alăturată. Era Autorul. Cu ce vă pot ajuta?

În acest moment, Cititorul era confuz. Acum realiza că avuse o discuție cu niște cuvinte, și alea -unele- mâncau litere și cine era Autorul ăsta pân la urmă de se comporta ca un doctor?

Este punctul critic pentru Cititor. În primul rând nu se aștepta ca textul ăsta să ia forma unui dialog. Iar în al doilea rând, el voia ceva simplu, care să-i mai treacă din plictiseală și-ar fi dorit ceva scurt, o glumă, o bârfă, o cascadorie, un sandwich, un pahar cu apă sau ceva; Orice care să-l facă să râdă, sau să doarmă, pentru că el singur nu poate.

În sfârșit, cititorul se uită în viteză peste acest pen-ultim paragraf și încearcă să-și amintească ceva din alte posturi scrise de autor, să vadă legătura sau sensul lor, dar nu-și amintește, astfel că nu vede nici legătura dar nici sensul. Cititorul se dă bătut, și-o face tocmai în timp pentru marele final.

Viața e plină de surprize și câteodată cititorul trebuie să înțeleagă că nu totul are sens sau sfârș

Libertate

Sincer, ma enervează că scrisul poate exprima doar atâta cât poate exprima, asa ca va trebui să-ți folosești imaginația și să-mi auzi tonul vocii, să mă vezi gesticulând, să-mi simți pasiunea. Poți face asta ?

Ma gândeam astăzi. Știi la ce ma gândeam? La cum ar fi sa-mi dau voie sa fiu liber.

Liber sa nu-mi pese de ce cred ceilalți. Ce contează dacă nam si lam sunt scrise legat si cratimele lipsesc? Ce contează dacă o propoziție ca asta n-are sens? Ce contează dacă lipsește semnul intrebări  

Liber! Ce contează dac mai mănănac o liter ici colo atâta vreme cât mesajul se înțelege și se transmite?

Liber ca pe autobus sa vorbesc cu lumea din jurul meu, fără căști în urechi care să mă salveze de plictiseală. Cum ar fi sa fiu mai prietenos? Ce m-ar  costa?

Ce-ar fi dacă aș rade mai mult, m-as prosti mai mult și aș plânge mai mult. Cum ar fi să mă cațăr în copaci și să trag din nou cu arcul cum făceam când eram copil?

Cum ar fi dacă nu mi-ar pasa ca-s prea slab, prea gras, prea serios, prea visător, prea scund, prea înalt, prea prost, prea neatent. Cum ar fi dacă nu m-aș critica? Cum ar fi dacă aș crede ca nu-i nimic în neregula cu mine și ca sunt perfect asa cum sunt?

Cum ar fi dacă as putea fi sincer cu toată lumea ? Cum aș fi eu fără sa port măști ? Cum ar fi dacă nu mi-ar fi frică sa fiu vulnerabil, da, vulnerabil cu toată lumea. Nu m-ar face asta mai curajos?

Cum ar fi să pot deveni copil din nou, sa mă pot bucura mai mult, să pot aprecia mai mult și să judec mai puțin?

Cum ar fi să umblu dezbrăcat și înafara momentelor când fac duș sau sex ?

Cum ar fi să strig cât de tare pot AAAAAAAAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa iar apoi sa râd, doar așa, pentru că pot.

Cum ar fi libertatea în gândire, în simțire și în acțiune?

Din înțelepciunea lui Yoda

Diferența dintre un om ce-și urmează propriile sfaturi și unul ce doar vorbește este ca și diferența dintre Înclinat și Înclinat, sau dintre diferit și diferit, roșu și roșu, invizibil și          .

Știi momentul ăla când îți vine să strănuți, dar ai ceva în mână, o cană de apă sau o farfurie, nu-ți permiți s-o scapi pe jos și n-ai decât o secundă să așezi obiectul undeva? Timpul se contractă, încerci să-ți ții respirația pentru încă un moment, pleoapele sunt încordare și se închid, gura descrie un cerc mare și tu inspiri pe gură scurt și îndesat.

Ei bine, î    n  se amnăcă HAPCIU, înseamnă că știi ce ușurare urmează după un strănut ce te-a luat prin surprindere, asta dacă nu cumva urmează și un al doil..haaPCIU.

Așadar dragii mei, ne aflăm aici, acum. Nimeni nu poate contesta asta. Adică, corpul se află de obicei aici (oriunde ar însemna asta), iar mintea de obicei se află în altă parte, în alt timp și spațiu; în frigider după mâncare, sau ieri la întâlnirea cu o prietenă, mâine la școală, săptămâna viitoare în excursie și noi suntem ok cu asta pentru că așa ne-am obișnuit. Vrem să facem ceva în legătură cu asta? Nu.

Momentul când ai o pietricică în pantof și încerci să mergi în așa fel încât să nu te mai deranjeze; calci într-o parte, calci pe călcâi, calci pe vârf, doar poate-poate găsești o poziție buna, aștepți momentul oportun să-ți scoți pantoful și să scapi odată de ea.
O satisfacție ciudat de plăcută ne pătrunde atunci când vedem pietricica căzând din pantof. Ai observat asta? O simți în tot corpul, așa ca un fel de plăcere obscură, iar apoi ne continuăm viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Este asemănătoare cu senzația de carne rămasă și apoi scoasă dintre dinți.

(Chiar, vegetarienii nu mai au de-a face cu momentul ăsta, bucăți de animale moarte între dinți...Doamne ferește, dar să revenim la pietricica noastră.)

Ei bine, cam așa se întâmplă și cu tine după ce pleci de pe blog, ai călcat articolul cu înțelegerea ta în drumul grăbit spre alte articole/clipuri mai atractive din acest spațiu numit Internet. Ai simțit satisfacția ciudată de a-l lăsa să-ți cadă afară prin și din rețeaua de neuroni.Ți-ai luat de aici o satisfacție greu de descris în cuvinte și te-ai ales cu un semi-zâmbet de moment, după care au revoir !

Gândește-te la efortul tău de a înțelege ce vreau să explic de fapt aici:

O așchie sub piele. Încerci în fel și chip s-o scoți afară, așa încerci și tu să înțelegi, să faci un sens din articolul ăsta. Vezi așchia, este chiar la suprafață, îți face cu ochiul. Prima dată încercăm s-o prindem cu unghiile, după care tot cu unghiile dar mai adaugăm un kilogram de concentrare și degetele încep să tremure, nimic nu mai contează, viziunea periferică se întunecă și singurul lucru ce există pe lumea asta este așchia...
Tensiunea crește. Te hotărăști să folosești un ac sau o unghieră - mergi la sigur.
.
..
....
.....!
Et voilà! Primul om a aterizat pe Lună- ..un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru Omenire-.
Legea analogiei, comparația, metafora, pildele, poveștile cu tâlc, sunt importante. Folosește-le când vrei să explici ceva. Felicitări !

Dacă nu mă crezi, gândește-te la explicații ca și la cereale, iar analogiile sunt laptele. Poftă bună.

Mă duc să-mi fac un ceai.

Moartea Căprioarei

Hei, salut! Ia repede un loc, că nu-i timp de pierdut.

Șapte minute te costă cursa. Te urci sau cobori ?

În regulă, am pornit. Vrrruuuummmm

Îți aduci aminte de momentul ăla ciudat –awkward-, când ești cu cineva-undeva și după un schimb de replici ce durează nici doua minute, nu mai ai ce discuta cu el/ea, dar totuși sunteți încă în aceeași încăpere ? Urmează un fel de liniște moartă și inconfortabilă, iar inconfortul din ea crește în intensitate pe măsură ce timpul trece.

Tic-tac-tic tac.

Simți ca și cum ți-ai ține respirația sub apă și cauți cu disperare să iei o gură de aer. În cazul ăsta faci un efort intelectual major să găsești un subiect de discuție, ceva de zis, ceva de făcut.  Știi la ce mă refer?

Mă refer la momentul ăla ce urlă și dă din coate, mușcă la fel ca un câine turbat, și dacă ar vorbi ar spune ceva de genul: Zi-mi ceva  de vreme, zi-mi ce-ai făcut ieri, hai să vorbim de soră-ta, hai să vorbim de ziua de mâine, zi-mi cum a fost la cumpărături, zi-mi cum te-ai distrat aseară sau cum nu te-ai distrat, numai spune-mi odată ceva că nu mai suport !!

După care unul din voi spune ceva, în principiu neinteresant, dar destul cât să umple gaura, aparent 

fără fund, a momentului obscur.

Ei bine, momentul ăsta descris mai sus se cheamă în termeni tehnici - Moartea Căprioarei -.

Să fim sinceri, nimănui nu-i place Moartea Căprioarei. E un fel de -s-a întâmplat, dar nu vorbim despre asta-, trecem mai departe ca și cum cineva trage un pârț și ne facem că nu-l auzim. Trecem mai departe, facem, dregem, dar nu vrem să vorbim și nici să experimentăm Moartea Căprioarei. Ca și când mergem la baie, folosim toaleta și gata, doar s-a întâmplat, nu punem întrebări, e mort, a fost, acum nu mai e...adică e moartă, Căprioara.

Adevărat vă spun că sunt fascinat de momentele de genul ăsta. Ce-l produce ? De ce apare? Unde se duce? Cine-i căprioara și de ce a murit ? Cred că acest caz vechi de când lumea, merită un pic de atenție. Este prea interesant și prea ciudat ca să nu ofere niște răspunsuri pe măsură.

Acum că v-am captat atenția în legătură cu Moartea Căprioarei, trebuie să vă spun că ce urmează mai jos sunt bănuielile și observațiile mele și de asta vă invit să analizați și voi subiectul.

În primul rând am observat că moartea lui Bambi nu apare doar în contexte sociale, și anume între oameni care n-au nimic în comun. Ea apare și în viața unui om când acesta nu are un scop. Atunci apare confuzia. Confuzia doare și duce la depresie. În cazul ăsta, omul își dorește să aibă ceva de făcut, să fie rotița din ceasul Elvețian, să fie cireașa de pe tort, ba chiar și blatul sau farfuria pe care se așează tortul, dar numai să fie ceva, pentru numele lui Dumnezeu !

Un alt posibil semn al moartei căprioarei este și plictiseala. Da, plictiseala. Este acel sentiment ce te ia de gât și-ți spune: am să te țin strâns și am să te fac să te simți ca o balegă frunză în vânt, până ce-mi dai ceva de făcut care să-mi placă ! M-auzi ? Acum !

După care, un smarthphone ce suportă Candy Crush, sau o carte, sau televizorul, sau un rebus, un scroll pe facebook-ceva, un clip pe youtube, sau un subiect interesant de gândit, o atenție-o măslină Doamne Iartă-mă, CEVA sau orice, rezolvă problema.

Acuma-i atunci…

Am impresia și mi-e frică să nu fie așa, dar mi se pare mie că toată lumea, inclusiv eu și tu, își crează viața peste moartea căprioarei. Nimeni nu vrea s-o înfrunte. Este prea dureros, sau așa credem.  Pur și simplu nu vreau să concep că am s-o privesc pe Bambi în ochi in timp ce moare.

Asta ar fi contra-intuitiv și contra a tot ceea ce ni se spune. Pentru ca noi trebuie să facem, trebuie să dregem, lucrurile trebuie să se întâmple și dacă asta nu se întâmplă...primim un fel de eroare la windows, un fel de breșă în sistem, un fel de ieșire din Matrix  – dacă-mi permiteți să folosesc o astfel de expresie.

Cum interpretez eu Moartea Căprioarei ?

Cred că această oribilă scenă  apare din cauza identificării omului cu mintea lui, grosso-modo spus. Mintea își dorește activitate, ea se plictisește, ea are o foame nemaipomenită pentru nou, trebuie să mestece ceva. Trebuie să aibă activitate. Trebuie să facă.

Identificarea omului cu programele mentale și automatismele ce se petrec în subconștient și nu ies la iveală, determină reacții asemănătoare cu ce am descris mai sus. Aș putea chiar spune că noi ucidem căprioara, adică mintea noastră se ferește de moment, îl evită cu orice preț.

Mai cred că noi, eu și tu, suntem mai mult decât mintea noastră, emoțiile sau fizicul nostru. Încă nu știu care-i natura E-ului adevărat, sau cum s-o experimentez, dar cred și mi s-a spus ca ea există.

Mindfullness, meditație, atenția la momentul actual, sau diverse exerciții spirituale au fost concepute de oameni care teoretic au experimentat starea E-ului pur. 

Eu personal nu știu încă un traseu exact cum s-ajung acolo, dar mă mișc pe bâjbâite ca mulți alții și încerc și să fiu odata. Da, să fiu.

Oricum, până una alta, noi oamenii obișnuiți va trebui să ne mulțumim cu momentele de genul ăsta, ieșite din comun, cum ar fi Moartea Căprioarei, pentru că altceva mai bun nu avem. Și când nu suntem conștienți de moartea căprioarei, ne vom bucura de toate distracțiile posibile, de la a scrie un articol pe blog, la a construi o motocicletă, sau mai știu eu ce.

În concluzie, nu știu. Dez-identificarea fața de minte? Poate. Meditație ? Poate. Întrebări mai bune? Poate. Complicate sunt căile Domnului.

Vă urez să studiați și voi aceste momente și să vă puneți întrebări, iar dacă aflați ceva să-mi spuneți și mie cum stă treaba.

Iar acum să încheiem pe o notă buna: 9 (10 nu dau, pentru că nimeni nu-i perfect, spunea un prof’ din facultate).

Scaunul de microbuz

Eram într-un microbuz, mă întorceam din Budapesta la Cluj. Era târziu, trecut de ora 2 noaptea. Ne apropiam de Oradea și mai aveam câteva ore bune de mers. Ațipisem sau așa ceva. Știi starea aia dintre somn și conștiență, când mintea o ia la goană pe pășune și nu-i mai nimeni s-o păzească. În fine, mă trezește un zgomot.

-blaasdlBLA BLA BLAnutesupăra Nu te supăra, NU TE SUPĂRA ! Strigă o doamnă din spate, tipului ce stătea în fața ei.

-După ce că ți-ai lăsat scaunul pe spate, te tot miști aici, da oare chiar nu-ți dai seama? NU TE SUPĂRA, dar ești insuportabil. Chiar ești insuportabil. Așa ceva...

Un scurt schimb de replici continuă între cei doi, cu doamna ieșind câștigătoare dintr-o confruntare ce nu-și avea rostul.

Se pare că tipul ăsta își lăsase scaunul (cum a făcut-o de fapt toată lumea) pe spate și asta o deranja pe doamnă. Poate fiindcă ea se afla pe ultimul rând de scaune și alea erau fixe, sau poate din alt motiv.

Ce vreau să spun cu asta?

Ei bine, dacă am învățat ceva în ultimul an jumătate din viață, acesta ar fi; importanța comunicării lucrurilor care mă deranjează, la momentul potrivit. Sau mai pe scurt, să spun ce am pe suflet, atunci când simt asta, sau cred asta.

În povestirea de mai sus, cred că ar fi fost mai eficient ca doamna să-i atraga atenția de când a început să se simtă inconfortabil. Nu să aștepte câteva ore ca tensiunea să crească și apoi să-și reverse nervii asupra omului.

Pare un lucru nesemnificativ, dar am fost martor din nou și din nou la astfel de scene, în care eram sau nu implicat. De multe ori chiar eu am fost paharul din care se revărsau nervii, și persoane apropiate au avut de suferit.

Mai ciudat este atunci când cineva își refulează nemulțumirea asupra ta și tu n-ai nimic de a face cu acuzele care ți se aduc.

Așadar am două idei de notat pentru viitor;

 1. Să spun mereu ce am pe suflet. Mai bine mai devreme decât mai târziu. Orice lucru care mă deranjează și încerc să-l ascund, se manifestă mai devreme sau mai târziu sub diverse forme distructive. Că-i vorba de o înjurătură sau un reproș sau o stare de anxietate, nu contează, cumva o să-și găsească calea spre suprafață.

 2. Răbdare. În cazul în care cineva are o reacție ca cea descrisă mai sus, vreau să am răbdare. Să nu întrerup persoana și să nu mă amestec în vârtejul de cuvinte aruncată de ea, chiar dacă ele dor. Am observat că de cele mai multe ori, prin simpla ascultare a ceea ce se vrea spus, fără să judec și fără să întrerup, dar mai degrabă să mă folosesc de înțelegere și empatie, se produce o transformare pentru ea, pot ajuta persoana în cauza doar prin ascultat și mă pot scuti și pe mine de nervi și o stare proastă.

De tine, dragă cititorule, era să uit. Ți-am spus și mai demult, stai cu spatele drept și ai grijă să bei destulă apă pe zi, 2 litri sau cât era? Cum altfel aș putea să te mai încânt? Da, ai dreptate, ai ajuns în zona ciudată a articolului, definită de limba engleză ca si mindfuck. Ca să ne cunoaștem mai bine aș vrea să-ți iei câteva secunde din timpul tău prețios și să mi te descrii telepatic.

Ok, deci ești genul de om care nu vrei să-ți iei câteva secunde să mi te descrii, și asta spune ceva să știi.

În sfârșit, cred că am nevoie de o prezență continuă de spirit pentru a putea învăța din fiecare situație, dar și de un șervețel în care să-mi suflul nasul pentru că am răcit.

La bună vedere.